Orfani cu parinti in viata

Îmi sună şi acum în minte o vorbă cu care tata mă speria când eram mică. Citise în ziarul "Clopotul" -singurul cotidian local pe vremea aceea- un articol despre copiii din orfelinate în care se preciza că deşi sunt departe de părinţi, aceştia din urmă trăiesc bine-merci şi nu ii mai interesează micuţii. "Orfani cu părinţi în viaţă" era titlul articolului cu care tata, pe o voce gravă, mă speria mai în glumă, mai în serios. Îmi răsună şi acum în minte vorba aceasta pronunţată dureros. Nu pot să uit! Mi-amintesc teama care mă cuprindea... Anul trecut am trăit o experienţă unicat care mi-a marcat sufletul profund şi care m-a trimis cu gândul la vorba aceasta.
Meseria de juranlist este frumoasă pentru că îţi dă posiblitatea să trăieşti momente speciale, clipe la care nici măcar nu te-ai gândit. Cunoşti oameni de tot felul. E una din cele mai fascinante meserii nu pentru microfonul în spatele căruia te ascunzi ca să apari pe sticlă ci pentru experienţele pe care le trăieşti dincolo de fascinaţia micului ecran. Îi cunoşti pe oameni aşa cum sunt ei cu bune şi cu rele! Îi vezi, îi descoperi, le afli secretele de viaţă... Şi câte n-au! Ai nevoie doar de un dram de imaginaţie ca să te bucuri de încă un moment unic trecut în CV-ul personal. Au trecut câteva luni de când am cunoscut un copil simplu în aparenţă, dar profund în exprimarea lui! Nu ştiu de ce mi-am îndreptat gândul în aceste zile spre ea. Întâlnirea a avut loc anul trecut. A trecut atâta timp că nu mai ţin minte precis ziua! E o copilă de doar 10 ani! O cheamă Otilia şi Ioana pe deasupra, deci a fost ziua ei de curând! Iată că nu întâmplător mi-am îndreptat gândul spre copilul acesta. În primăvară am luat drumul unei comune din judeţ. Am sperat că voi găsi noi subiecte de scris. Mi-am propus să găsesc ceva nou, ceva inedit sătulă să scriu din conferinţele de presă săptămânale! Presa nu se orpeşte aici. Conferinţele de presă nu sunt decât un centimetru din ceea ce înseamnă profesia de jurnalist! Am plecat cu gîndul că vom descoperi un subiect de primă pagină! Otilia este un copil bun dar a ajuns o victimă a societăţii în care trăieşte. Simte maturizarea înainte de vreme. E un copil matur! Ea mi-a deschis ochii spre durerea micuţilor care îşi văd părinţii atât de rar. Au de toate dar le lipseşte afecţiunea şi dragostea mamei! Mulţi dintre ei- e şi cazul Otiliei- nu-i văd nici pe mama, nici pe tata. Sau se întâmplă atât de rar că nici nu mai ştiu cum să le împartă iubirea...
Ne-am despărţit la poarta casei în care locuieşte. E din Vorona! E un copil vesel. De altfel, nici nu ar avea de ce să fie trist. Nu-i lipseşte nimic decât dragostea părintească, decât mângâierea mamei... Am stat cu ea şi fraţii ei mai mici aproape o oră. A trebuit să plecăm. Era atât de încântată că cineva i-a păşit în ogradă încât era în stare să-mi aducă păpuşile ca să ne jucăm "de-a mama şi de-a tata". Era în stare să-mi facă toate mofturile numai să mai rămân puţin cu ea, să nu plec... Ne-am dat în balansoar şi era aşa fericită de noul ei prieten. Ne-am despărţit la poartă. M-a strîns atât de tare că aproape mi-au dat lacrimile. Mă durea faptul că trebuia să plec. M-a implorat să rămân dar trebuia să plecăm... Aproape că ar fi venit cu mine dacă în spate nu era bunica! I-am zis că revin şi numai aşa mi-a dat drumul la braţele cu care m-a înconjurat. Lângă ea a venit şi unul din frăţiorii ei mai mici...E una din experienţele care m-a marcat cel mai mult. Am simţit lipsa de afecţiune într-un copil. Dureros şi greu de crezut! Din păcate, de atunci n-am mai ajuns la Otilia chiar dacă mi-am îndreptat mereu gândul spre micuţa de numai 9 ani. O cheamă şi Ioana! Ca pe mine. Asta îmi spune încă o dată că nimic nu e întâmplător. Când m-am prezentat micuţa mi-a zis... "Mă cheamă şi Ioana!"...Un suflet sensibil şi ambiţios care sunt sigură că va ajunge departe chiar dacă lipsa iubirii de la părinţii îşi va pune amprenta pe personalitatea ei... Otilia va şti însă să învingă acest obstacol! E un orfan cu părinţi în viaţa dar va fi cu siguranţă în stare să-şi realizeze propriile vise. Vă las în compania unor frânturi din reportajul pe care l-am scris la vremea aceea despre Otilia, copilul care m-a făcut să fiu mai atentă la "orfanii cu părinţi în viaţă"... L-am intitulat "Puterea banului distruge sute de vieţi..."

...La vreo 20 de kilometri de municipiu locuieşte Otilia. E un copil ca toţi ceilalţi. Are 9 ani iar performanţele şcolare nu contenesc să apară. Acasă nu-i lipseşte nimic. Ba chiar, se bucură de lucruri de care ceilalţi colegi ai ei au parte mai puţin sau deloc. Otilia locuieşte undeva în centrul Voronei, mai are doi fraţi mai mici şi stă împreună cu bunica. Cu bunica a învăţat să socotească, să citească, să fie într-un fel spus „gospodina casei” dar şi premianta clasei. „Când învârteam culişerul în ceaunul cu mămăligă o puneam să numere; dacă ai cinci raţe şi tăiem două câte mai rămân? Sau dacă ai două şi mai aducem trei câte fac? Şi uite aşa, eu făceam treaba şi ea pe lângă mine învăţa carte”, spune Verginica Strugaru, bunica fetei. Otilia are propriul calculator ceea ce pentru mulţi copii de vârsta ei din comuna sa e încă un lux. E un copil bun pentru că faţa ei senină se luminează total de fiecare dată când îi poate da o mână de ajutor bunicii care abia mai poate de oboseală şi griji. Are grijă ca un om mare de fraţii mai mici şi când ei se alintă mai mult decât trebuie ori nu-şi duc sarcinile la îndeplinire trasate de bunica, Otilia nu-i ceartă ci conştiincios le face treaba în locul lor. E sora mai mare şi ştie că acesta îi este rolul.
Unul din fraţi tocmai a intrat la şcoală în primul an. Cel de-al doilea e încă la grădiniţă. Nu avea mai mult de trei ani când mama şi tata au plecat dincolo de graniţă ca să-şi rotunjească veniturile. Îi vede rar şi-i recunoaşte cu greu. "Era prea mic", ne spune bunica când au plecat ai lor la „fabrica de bani”. Dar ei sunt printre copiii fericiţi ai căror părinţi au plecat afară că să muncească pentru un trai decent. O au pe bunica chiar dacă lipsa de afecţiune, de mângâiere părintească se simte în strigătul surd şi privirea dureroasă la plecarea fiecărui nou prieten pe care şi-l fac acolo în curtea lor.
Otilia este cea mai bună elevă din clasă la matematică, disciplină la care a obţinut premiul I la un concurs şcolar. Nici româna nu-i displace pentru că atunci când are timp compune poezii. E un copil tenace a cărui copilărie agăţă de dorinţa bruscă de înavuţire. Au trecut trei ani de când fata n-a mai văzut-o pe mama. Era în clasa I când au venit amândoi şi s-au bucurat de coroniţa de pe capul Otiliei. Au plecat însă după trei luni nu înainte de a turna temelia la casa cea nouă în care se vor muta după alţi câţiva ani în care vor munci ca să câştige bani pentru acoperiş. ....
În judeţul Botoşani sute de copii sunt în situaţia Otiliei. Unii dintre ei chiar mai rău pentru că nu au parte nici măcar de mâna şi răbdarea bunicii. „Am avut chiar zilele acestea un caz, era o fetiţă căreia i-am dat consiliere şi care rămasă la rude după ce părinţii au plecat amândoi în străinătate încaseză zilnic bătaie. Noi ca psihologi în această situaţie nu putem decât să ne adresăm altor instituţii”, ne-a spus Liliana Tincu, directorul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională.
Adolescenţii cele mai frecvente victime
Cifra micuţilor orfani cu părinţi în viaţă creşte de la un an la altul şi nu este exclus ca în acest an şi mai mulţi botoşăneni să aleagă aceeaşi soartă. Potrivit unui studiu efectuat la nivelul Inspectoratului Şcolar Botoşani, victimele plecării în străinătate la muncă sunt cel mai adesea adolescenţii. Dintr-un total de 22.698 din elevii care învaţă la gimnaziu 16 la sută din ei au cel puţin un părinte plecat. La aceştia se adaugă peste 11 la sută din cei 12406 liceeni care învaţă în judeţul Botoşani şi care au aceeaşi soartă. Contează vîrsta la care copiii sunt lăsaţi singuri la fel de mult pe cât de importantă este relaţia pe care aceştia o au cu mama în speţă. „Depinde foarte mult de vârsta, de cât de strâns era legat de părinţi şi mai ales de mamă când au decis să plece. E o traumă şi pentru un copil de 6-7 ani dar şi pentru un adolescent pentru că sunt etape în dezvoltarea lor. Au nevoie permanent de sprijin. Altfel, sunt predispuşi la tulburări de comportament mai mult decât în cazul celorlalţi copii. E importantă însă în acest caz relaţia cu rudele în grija cărora aceştia rămân”, a declarat Liliana Tincu.
Mai multi psihologi pentru „orfanii” cu părinţi în viaţă
Este şi motivul pentru care în ultimii doi ani conducerea Inspectoratului Şcolar Botoşani a decis ca în fiecare şcoală din judeţ să existe cel puţin un cabinet de consiliere psihologică. „Avem acum 20 de psihologi faţă de doi câţi erau când am venit noi. Li se asigură copiilor care rămân fără părinţi pentru că pleacă la muncă în străinătate sprijin şi consiliere. Copiii reacţionează diferit şi au nevoie în cele mai multe cazuri de asistenţă psihologică. Sigur că nici părinţii nu s-au dus de bine acolo. Nu ne rămâne decât să sperăm ca va fi bine la noi acasă şi se vor întoarce”, ne-a declarat adjunctul IŞJ Botoşani, Adrian Lăcătuşu. Mai grav e însă, potrivit psihologilor, că foarte mulţi din copiii lăsaţi în grija oricui se închid, nu mai reacţionează prompt la sarcinile pe care le-au de îndeplinit la şcoală, sunt mai puţin atenţi şi uneori devin chiar violenţi. S-a întâmplat chiar şi în cazul copiilor cu probleme şi nevoi speciale. „La cei ai căror părinţi pleacă pentru perioade mai mari de timp se constată un dezinteres total. Am avut un copil care a fost lăsat în grija unui frate şi locuiau singuri în apartament. Fiind de capul lor copilul a ajuns să abandoneze şcoala din clasa a 7-a. A fost însă un caz fericit pentru că părinţii au luat legătura cu mine când s-au întors şi m-au rugat să-l accept din nou pentru a termina şcoala. Sunt cazuri şi mai grave unde devierea de comportament se amestecă cu boala de care suferă ei. Mulţi din ei se manifestă fizic şi îi agrsează chiar pe ceilalţi. Ei au răbdare mai puţin la ore, trebuie să ştii ca profesor să te porţi cu copiii aceştia, trebuie să le dai şi alte sarcini pentru că dau senzaţia că se plictisesc”, ne-a declarat Aurel Răileanu, directorul Şcolii Speciale nr 5 din Botoşani.
„E o traumă la care sunt supuşi nişte copii”
Nevoile cresc şi chiar dacă părinţii se mai întorc pleacă din nou în Italia, Spania, Israel fără să vadă că de fapt în spatele unor sume colosale de bani stă drama propriei lor odrasle. „Sunt unii care au apartament dar nu au mobilă, au apartament, mobilă dar nu au maşină, au maşină dar vor să o schimbe cu una mai bună. Apoi peste trei ani se întorc şi constată că iată, copilul a crescut şi văd că apartamentul cu două camere nu mai e bun şi vor apartament cu trei camere şi pleacă din nou. Copiii înţeleg mai puţin, partea proastă e că părinţii nu conştientizează starea de abandon a copilului. E o traumă la care sunt supuşi copiii”, ne-a mai spus Liliana Tincu, şeful Centrului de Resurse şi Asistenţă Educaţională. Sunt suflete a căror copilărie agaţă de o banală dorinţă de înavuţire dar care se distrug treptat-treptat…Şi totul pentru că le lipseşte mângâierea părintească!