Totul 
s-a derulat atât de repede încât n-am apucat să-mi dau seama despre cele care se întâmplau. Încă din prima clipă am răspuns afirmativ când am fost întrebată dacă vreau să merg la acei oameni năpăstuiţi de soartă. Ştiam că voi merge singură. Eu şi şoferul. Eu şi un om pe care nu îl cunoşteam. Asta nu m-a făcut să renunţ chiar dacă în alte condiţii mă întrebam de două ori dacă are sens să merg şi eu. De data asta simţeam că trebuie să merg!
De când s-a petrecut nenorocirea cu inundaţiile la Rădăuţi-Prut nu am apucat să văd comuna. Nici înainte nu o văzusem. Nu aveam oricum termen de comparaţie. Din municipiu şi până acolo sunt vreo 100 de kilometri. Nu-ţi vine foarte uşor s-o rupi spre direcţia aceea unde vezi cum trăieşte o lume uitată de civilizaţia urbană! Cum intri în comună, pe partea stângă începe satul sinistraţilor construit ad-hoc din casele modulare care le-au fost date după nenorocirea care s-a abătut asupra lor. Nu ai nevoie de prea multe repere ca să ţi dai seama că ai intrat în comuna cel mai greu încercată în urma furiei naturii de la sfarsitul lui iulie. De o parte şi de alta a şoselei case dărâmate, rupte din temelie, lovite ca după un război. Uliţa pincipală asfaltată e pustie. Câţiva oameni în faţa unui bar de ţară îşi organizează ziua. Ici-colo câte o casă construită din beton a rămas în picioare. Vilele secolului în care trăim! Restul sunt la pământ sau dacă vreo una a mai rămas în picioare e muşcată de natura care a înghiţit într-o noapte un sat. La prima furtună vor cădea şi
astea. Ne-am dat întâlnire cu primarul comunei încă de vineri la primărie. Ne-a mulţumit pentru efortul de a strange ajutoare pentru oamenii lui. Îmi recomanda să vin la primărie că va fi acolo chiar dacă e duminică. Asta luând în calcul posbilitatea de a nu ne auzi la telefon din cauza semnalului prost. Încă de cum am plecat din oraş l-am sunat dar acelaşi mesaj că am apelat căsuţa vocală m-a însoţit la toate cele 4 sau 5 încercări de ale mele de a-l contacta. N-am renunţat crezând că semnalul e prost! Speram că va fi acolo şi pentru orice eventualitate îi trimisesem un sms că vom ajunge şi ora cu aproximaţie. Când am ajuns în faţa primăriei surpriză... poarta era deschisă dar uşa încuiată. Întreb un om îmbrăcat în haină de poliţist dacă l-a văzut pe primar azi şi îmi răspunde că nici măcar nu vine duminica la serviciu. "E din Miorcani, aici îl găsiţi numai de luni până vineri..." Miorcani e un sat mai îndepărtat din comuna afectată de inundaţii. Întoarcem maşina cu gând să ajungem în Miorcani deşi gândul la cei 6 kilometri pe care îi avem de parcurs ne cam pun nervii la încercare. Încercăm la şcoală! Poate avem noroc. Până la urmă copiilor de aici ne adresăm. Dar mă deranjează atitudinea edilului! Avem în portbagajul daciei papuc 100 de ghiozdane cu rechizite pentru micuţii sinistraţi. Le-am cumprat din banii strânşi în urma campaniei pe care am iniţiat-o la radio. Uşa şcolii cu clase 1-8 e încuiată. Inspiraţia de moment mă face să trag o privire prin geamul uşii în interior. O femeie scutură ceva la capătul celalalt al holului... Dau roată şi spre bucuria mea e deschisă uşa din spate. Intru, explic motivul pentru care mă aflu acolo şi am noroc de nişte oameni săritori. O doamnă micuţă la vreo 40 de ani îmi poveşteşte cum a pierdut tot ce a agonisit până acum. "Şi acum trăiesc comarul acelei nopţi, aş vrea să uit dar nu pot, mă trezesc şi acum că vin apele...", spune femeia care dă o mână de ajutor la curăţenia din şcoală. "Am pierdut tot. Nu mai avem nimic dar am rămas cu datorii că ne-am făcut toţi rate la bănci ca să mai ridicăm o casă, să mai cumpăram una alta", 
povesteşte în continuare femeia. "Şi eu şi doamna directoare (de la şcoală) am rămas fără casă, acum ne chinuim să refacem ce am construit în toţi anii aceştia", explică femeia care nu ai spune la prima vedere că are doi copii, unul de 18 şi altul de 21 de ani. Directoarea şcolii locuieşte într-o casă de lângă grădiniţă. E la câţiva metri de şcoală. Mergem acolo ca să lăsăm pe mâna cuiva de încredere ajutoarele pentru a fi împărţite micuţilor din comună. Mâine e 15 septembrie şi bucuria că au ceva nou va fi mare pentru copiii aceştia încercaţi de soartă. Ne întoarcem la şcoală unde depozităm ghiozdanele: astea sunt pentru 1-4, celelalte pentru 5-8. În şcoală învaţă circa o sută de copii: 48 la ciclul primar, 47 la gimnaziu. Ce va rămâne până la o sută vor fi donate copiilor de la Şcoala din satul Rediu unde şi acolo au fost câteva familii afectate. Am avut noroc aşadar şi nu a mai fost nevoie de ajutorul primarului dar mă întreb ce am fi făcut daca veneam cu un tir cu frigidere, televizoare, covoare, plapume ajutoare de care încă mai au nevoie oamenii din Rădăuţi-Prut?! Am fi mers pe drumul de piatră care duce spre Miorcaniul primarului ca să-i amintim de promisiunea de a ne întâlni duminica?! Ne întoarcem, în drum luăm câteva cadre din satul devenit ruină şi ne continuăm drumul spre Botoşani. La radio jurnalul de ştiri începe cu prima informaţie: s-a stins din viaţă actorul Ştefan Iorache. Inima lui a încetat să mai bată... Reacţia mea de teamă şi durere e necontrolată oftând un "Doamne!" cu voce tare! Câte se întâmplă în lume într-o singură zi. Într-o jumătate de zi! Mă simt obosită dar liniştită că am încheiat cu bine campania demarată acum o lună şi ceva... După realitatea tristă construită de vitregia naturii pe care am constatat-o cu proprii ochi, moartea marelui actor mă macină în suflet. E duminică. E trist. E ziua Crucii! Nu am nevoie decât de o porţie de linişte ca s-o iau de la capăt!.... Şi între noi mai e...o stea! Actorul a fost chemat la stele ca să joace pentru Dumnzeu! Să nu-l uităm. E poate singurul mod de a accepta plecarea lui definitivă dintre noi... În Rădăuţi măcar viaţa continuă. Chiar dacă printre ruine...
s-a derulat atât de repede încât n-am apucat să-mi dau seama despre cele care se întâmplau. Încă din prima clipă am răspuns afirmativ când am fost întrebată dacă vreau să merg la acei oameni năpăstuiţi de soartă. Ştiam că voi merge singură. Eu şi şoferul. Eu şi un om pe care nu îl cunoşteam. Asta nu m-a făcut să renunţ chiar dacă în alte condiţii mă întrebam de două ori dacă are sens să merg şi eu. De data asta simţeam că trebuie să merg!De când s-a petrecut nenorocirea cu inundaţiile la Rădăuţi-Prut nu am apucat să văd comuna. Nici înainte nu o văzusem. Nu aveam oricum termen de comparaţie. Din municipiu şi până acolo sunt vreo 100 de kilometri. Nu-ţi vine foarte uşor s-o rupi spre direcţia aceea unde vezi cum trăieşte o lume uitată de civilizaţia urbană! Cum intri în comună, pe partea stângă începe satul sinistraţilor construit ad-hoc din casele modulare care le-au fost date după nenorocirea care s-a abătut asupra lor. Nu ai nevoie de prea multe repere ca să ţi dai seama că ai intrat în comuna cel mai greu încercată în urma furiei naturii de la sfarsitul lui iulie. De o parte şi de alta a şoselei case dărâmate, rupte din temelie, lovite ca după un război. Uliţa pincipală asfaltată e pustie. Câţiva oameni în faţa unui bar de ţară îşi organizează ziua. Ici-colo câte o casă construită din beton a rămas în picioare. Vilele secolului în care trăim! Restul sunt la pământ sau dacă vreo una a mai rămas în picioare e muşcată de natura care a înghiţit într-o noapte un sat. La prima furtună vor cădea şi
astea. Ne-am dat întâlnire cu primarul comunei încă de vineri la primărie. Ne-a mulţumit pentru efortul de a strange ajutoare pentru oamenii lui. Îmi recomanda să vin la primărie că va fi acolo chiar dacă e duminică. Asta luând în calcul posbilitatea de a nu ne auzi la telefon din cauza semnalului prost. Încă de cum am plecat din oraş l-am sunat dar acelaşi mesaj că am apelat căsuţa vocală m-a însoţit la toate cele 4 sau 5 încercări de ale mele de a-l contacta. N-am renunţat crezând că semnalul e prost! Speram că va fi acolo şi pentru orice eventualitate îi trimisesem un sms că vom ajunge şi ora cu aproximaţie. Când am ajuns în faţa primăriei surpriză... poarta era deschisă dar uşa încuiată. Întreb un om îmbrăcat în haină de poliţist dacă l-a văzut pe primar azi şi îmi răspunde că nici măcar nu vine duminica la serviciu. "E din Miorcani, aici îl găsiţi numai de luni până vineri..." Miorcani e un sat mai îndepărtat din comuna afectată de inundaţii. Întoarcem maşina cu gând să ajungem în Miorcani deşi gândul la cei 6 kilometri pe care îi avem de parcurs ne cam pun nervii la încercare. Încercăm la şcoală! Poate avem noroc. Până la urmă copiilor de aici ne adresăm. Dar mă deranjează atitudinea edilului! Avem în portbagajul daciei papuc 100 de ghiozdane cu rechizite pentru micuţii sinistraţi. Le-am cumprat din banii strânşi în urma campaniei pe care am iniţiat-o la radio. Uşa şcolii cu clase 1-8 e încuiată. Inspiraţia de moment mă face să trag o privire prin geamul uşii în interior. O femeie scutură ceva la capătul celalalt al holului... Dau roată şi spre bucuria mea e deschisă uşa din spate. Intru, explic motivul pentru care mă aflu acolo şi am noroc de nişte oameni săritori. O doamnă micuţă la vreo 40 de ani îmi poveşteşte cum a pierdut tot ce a agonisit până acum. "Şi acum trăiesc comarul acelei nopţi, aş vrea să uit dar nu pot, mă trezesc şi acum că vin apele...", spune femeia care dă o mână de ajutor la curăţenia din şcoală. "Am pierdut tot. Nu mai avem nimic dar am rămas cu datorii că ne-am făcut toţi rate la bănci ca să mai ridicăm o casă, să mai cumpăram una alta", 
povesteşte în continuare femeia. "Şi eu şi doamna directoare (de la şcoală) am rămas fără casă, acum ne chinuim să refacem ce am construit în toţi anii aceştia", explică femeia care nu ai spune la prima vedere că are doi copii, unul de 18 şi altul de 21 de ani. Directoarea şcolii locuieşte într-o casă de lângă grădiniţă. E la câţiva metri de şcoală. Mergem acolo ca să lăsăm pe mâna cuiva de încredere ajutoarele pentru a fi împărţite micuţilor din comună. Mâine e 15 septembrie şi bucuria că au ceva nou va fi mare pentru copiii aceştia încercaţi de soartă. Ne întoarcem la şcoală unde depozităm ghiozdanele: astea sunt pentru 1-4, celelalte pentru 5-8. În şcoală învaţă circa o sută de copii: 48 la ciclul primar, 47 la gimnaziu. Ce va rămâne până la o sută vor fi donate copiilor de la Şcoala din satul Rediu unde şi acolo au fost câteva familii afectate. Am avut noroc aşadar şi nu a mai fost nevoie de ajutorul primarului dar mă întreb ce am fi făcut daca veneam cu un tir cu frigidere, televizoare, covoare, plapume ajutoare de care încă mai au nevoie oamenii din Rădăuţi-Prut?! Am fi mers pe drumul de piatră care duce spre Miorcaniul primarului ca să-i amintim de promisiunea de a ne întâlni duminica?! Ne întoarcem, în drum luăm câteva cadre din satul devenit ruină şi ne continuăm drumul spre Botoşani. La radio jurnalul de ştiri începe cu prima informaţie: s-a stins din viaţă actorul Ştefan Iorache. Inima lui a încetat să mai bată... Reacţia mea de teamă şi durere e necontrolată oftând un "Doamne!" cu voce tare! Câte se întâmplă în lume într-o singură zi. Într-o jumătate de zi! Mă simt obosită dar liniştită că am încheiat cu bine campania demarată acum o lună şi ceva... După realitatea tristă construită de vitregia naturii pe care am constatat-o cu proprii ochi, moartea marelui actor mă macină în suflet. E duminică. E trist. E ziua Crucii! Nu am nevoie decât de o porţie de linişte ca s-o iau de la capăt!.... Şi între noi mai e...o stea! Actorul a fost chemat la stele ca să joace pentru Dumnzeu! Să nu-l uităm. E poate singurul mod de a accepta plecarea lui definitivă dintre noi... În Rădăuţi măcar viaţa continuă. Chiar dacă printre ruine...
Comentarii