Niciodată nu e prea târziu să te îndrăgosteşti de lumea teatrului. Când eram în liceu reuşeam greu să înţeleg lumea de pe scenă, creată de un regizor şi câţiva actori. Dar cred acum că nu i-am acordat suficient timp ca s-o descopăr. Acum mă simt fascinată de lumea aceea mică a teatrului. Îmi place să descopăr viaţa de pe scenă. Îmi place să simt durerea şi bucuria deopotrivă a actorului. Îmi place să citesc imaginaţia regizorului. Mă simt subjugată în sala aceea şi simt dorul, în lunile de vară, după un spectacol bun al actorilor. Mi se pune un nod în gât când actorii trăiesc emoţia pe scenă şi simt durerea pe care ei o transmit. Am învăţat să mă bucur de un spectacol de teatru şi asta nu ţine cont de vreme sau vremuri. Teatrul nu te invita la dans, tu inviţi teatrul la un vals continuu. O dată ce ai prins ritmul te arunci în braţele lui cu aceeaşi tandreţe, entuziasm, dor, bucurie, emoţie, speranţă...
...am sperat doar că ploaia va sta până la finalul spectacolului. O ploaie mocănească, enervantă, iritantă numai drumul spre teatru nu ţi l-ar putea arăta. N-am ţinut cont de timpul de afară. Am ignorat bălţile, am tratat cu indiferenţă stropii care mi-au udat haina şi am mers. Gândul că ar putea fi anulat spectacolul îmi trecea deseori prin minte ca o gluma seacă insă lumina din foaierul teatrului m-a binedispus.
Olga Tudorache nu merita să întorci paşii din drumul cu ploaie, noroi şi cer înorat. Spectacolul se anunţa magnific. Aşa a şi fost! Lumea a aplaudat minute în şir prestaţia magnifică a actorilor. Olga Tudorache-sinceră, naturală juca rolul ca şi când înfrunta realitatea. George Motoi, la înălţime alături de un monument de talent şi artă iar Cecilia Bârbora a ştiut să ascundă emoţia firească de a juca alături de fosta profesoară printr-un joc natural, sincer, spontan. Teatrul a zâmbit avându-i pe scenă pe marii actori. Olga Tudorache s-a scurs de emoţie când oamenii din sala aceea plină până la refuz i-au cântat ei şi numai ei "mulţi ani trăiască!". Nu cred că Zilele Teatrului care au avut loc la Botoşani în această săptămână puteau să aibă alt final. Talentul Olgăi Tudorache transmis celor doi actori cu care a venit la Botoşani a desenat impecabil cei 50 de ani de teatru Mihai Eminescu şi 170 de ani de teatru în limba română. Teatrul botoşănean a făcut reverenţă în faţa marii actriţe iar publicul s-a înclinat pentru că nu e puţin lucru astăzi să ai în faţa ta, în timp ce joci oameni care te privesc stând în picioare...Olga Tudorache este forţa din care teatrul botoşănean şi-a extras energiile pentru încă 50 de ani, pentru alte întâlniri cu emoţia şi talentul la un loc. Am sperat că ploaia va fi încetat după spectacol. Dimpotrivă, a pornit cu o putere mai mare. Niciun taxi nu mai era liber. Ploaia mi-a fost partener până acasă pe drumul plin de apă şi întuneric. În suflet numai lumină... Am mărit pasul dar ploaia nu m-a iertat. Am stors geaca acasă, părul mi l-am înfăşurat în prosop, cizmele bălteau dar sufletul radia de bucuria întâlnirii cu emoţia. Teatrul mi-a acordat încă un dans pe care l-am trăit cu toată fiinţa!
Comentarii