"...am spus, odată, într-un editorial, ce m-a învăţat unul dintre oamenii de la care am furat meserie: ca ziarist, în fiecare zi trebuie să ai o revelaţie. Acum trăieşti şi tu această stare...."
Citesc. S-au adunat câteva răspunsuri primite de-a lungul timpului în corespondenţa pe care am format-o. Am păstrat toate acele răspunsuri. Le-am decupat şi le-am lipit într-un caiet. Le recitesc şi mi se face brusc dor. Intru în starea aceea nostalgică de care ai nevoie uneori. La asta mai contribuie şi muzica asta de corazon pe care nu întâmplător mi-am ales-o! Am început să-i scriu în 1999 furată de dorinţa de a comunica. Până atunci scriam la altă revistă. Şi acolo mi-am format un prieten. Nu mai ştiu nimic de Horia C. Deliu. Am încercat să aflu dar nu am aflat nimic. Am avut o plăcere deosebită de a comunica. A fost probabil semnul pentru ce avea să urmeze. Dar atunci nu eram decât un copil. La început am scris pentru că vroiam să aflu cât mai multe despre Adrian Enache, apoi am vrut să comunic pentru că scriam tot ce mă deranja, tot ce îmi plăcea. Scriam şi faptul că nu eram alungată mă determina să continui.
Poştalionul de la VIP a fost, cum pentru alţii e o seară petrecută într-un club. Eu însă dansam cu literele, cu vorbele, cu ideile. Eu cântam scriind la revistă. Fiecare rând scris mie de Cristi Brancu mă încuraja să continui. Încurajările lui mi-au prins bine. Încă îmi stăruie în minte propoziţia lui scrisă într-un răspuns: scrii deja la nivelul unui student la Jurnalism, continuă. Şi eu abia începeam să exprim o idee! Sau: Într-o zi am să mândresc cu tine...Sau: Iată că prorocirea mea în ce priveşte cariera ta e pe cale să se împlinească. Ca să nu mai spun că admiraţia lui pentru devotamentul şi consecvenţa mea pentru Adrian Enache m-au determinat să continui cruciada chiar şi atunci când am apucat singură frâiele. A fost măcar o bucată însemnată din puzzele-ul pe care l-am continuat şi care acum are, iată, imaginea formată pentru că nu m-am lăsat.
Poştalionul VIP, corespondenţă pentru cei mai mulţi, prietenie pentru cei devotaţi. Prietenia nu înseamnă doar întâlnirea tete-a-tete cu o persoană. Refuz să cred asta! Prietenia înseamnă omul care îţi întinde mâna când ai nevoie, omul care nu te lasă la greu, omul care ghiceşte ceva în tine şi te face să simţi asta. Cristi Brancu a ghicit în mine sămânţa şi a udat-o cu gândurile acestea de la Poştalion. Sunt sigură că ne vom mai întâlni şi vom mai povesti. Acum port însă dorul acelor vremuri, dar faptul că prorocirea lui s-a împlinit mă face să cred de multe ori că începuturile mele gazetăreşti s-au dat acolo la el în "ogradă". M-a lăsat să mă exprim şi am convingerea că cei care bat la porţile afirmării pe calea asta a gazetăriei au nevoie pentru a reuşi de norocul unor întâlniri cu oameni care să creadă în ei, de oameni care să simtă sămânţa pe care s-o ude. Fiecare în felul lui! Important ca "prorocirea" să se împlinească!. E drept, prorocirea e doar un sfert din calea spre victorie. Contează cât de mult îţi doreşti ca să împlineşti "prorocirea". Răspunsurile acestea lipite pe caiet îmi sunt acum punctul de sprijin când simt că mă ridic tot mai greu. Vorbele acestea îmi vor fi călăuză în viaţă indiferent de câte ori ne vom mai întâlni de acum încolo. De pildă, şi postul acesta pe blog e o întâlnire cu el - naşul cum l-am supranumit- pentru că iată, brusc după aproape un an, sau mai bine, sau mai putin, de când nu ne-am mai scris la Poştalion am închinat aceste gânduri. Cine ştie ce forţă divină m-a orientat spre gândurile acestea din care emană numai sinceritatea... Aşa cum a fost în toată corespondenţa de la Poştalion!
Îţi mulţumesc, Nashu!
Citesc. S-au adunat câteva răspunsuri primite de-a lungul timpului în corespondenţa pe care am format-o. Am păstrat toate acele răspunsuri. Le-am decupat şi le-am lipit într-un caiet. Le recitesc şi mi se face brusc dor. Intru în starea aceea nostalgică de care ai nevoie uneori. La asta mai contribuie şi muzica asta de corazon pe care nu întâmplător mi-am ales-o! Am început să-i scriu în 1999 furată de dorinţa de a comunica. Până atunci scriam la altă revistă. Şi acolo mi-am format un prieten. Nu mai ştiu nimic de Horia C. Deliu. Am încercat să aflu dar nu am aflat nimic. Am avut o plăcere deosebită de a comunica. A fost probabil semnul pentru ce avea să urmeze. Dar atunci nu eram decât un copil. La început am scris pentru că vroiam să aflu cât mai multe despre Adrian Enache, apoi am vrut să comunic pentru că scriam tot ce mă deranja, tot ce îmi plăcea. Scriam şi faptul că nu eram alungată mă determina să continui.
Poştalionul de la VIP a fost, cum pentru alţii e o seară petrecută într-un club. Eu însă dansam cu literele, cu vorbele, cu ideile. Eu cântam scriind la revistă. Fiecare rând scris mie de Cristi Brancu mă încuraja să continui. Încurajările lui mi-au prins bine. Încă îmi stăruie în minte propoziţia lui scrisă într-un răspuns: scrii deja la nivelul unui student la Jurnalism, continuă. Şi eu abia începeam să exprim o idee! Sau: Într-o zi am să mândresc cu tine...Sau: Iată că prorocirea mea în ce priveşte cariera ta e pe cale să se împlinească. Ca să nu mai spun că admiraţia lui pentru devotamentul şi consecvenţa mea pentru Adrian Enache m-au determinat să continui cruciada chiar şi atunci când am apucat singură frâiele. A fost măcar o bucată însemnată din puzzele-ul pe care l-am continuat şi care acum are, iată, imaginea formată pentru că nu m-am lăsat.
Poştalionul VIP, corespondenţă pentru cei mai mulţi, prietenie pentru cei devotaţi. Prietenia nu înseamnă doar întâlnirea tete-a-tete cu o persoană. Refuz să cred asta! Prietenia înseamnă omul care îţi întinde mâna când ai nevoie, omul care nu te lasă la greu, omul care ghiceşte ceva în tine şi te face să simţi asta. Cristi Brancu a ghicit în mine sămânţa şi a udat-o cu gândurile acestea de la Poştalion. Sunt sigură că ne vom mai întâlni şi vom mai povesti. Acum port însă dorul acelor vremuri, dar faptul că prorocirea lui s-a împlinit mă face să cred de multe ori că începuturile mele gazetăreşti s-au dat acolo la el în "ogradă". M-a lăsat să mă exprim şi am convingerea că cei care bat la porţile afirmării pe calea asta a gazetăriei au nevoie pentru a reuşi de norocul unor întâlniri cu oameni care să creadă în ei, de oameni care să simtă sămânţa pe care s-o ude. Fiecare în felul lui! Important ca "prorocirea" să se împlinească!. E drept, prorocirea e doar un sfert din calea spre victorie. Contează cât de mult îţi doreşti ca să împlineşti "prorocirea". Răspunsurile acestea lipite pe caiet îmi sunt acum punctul de sprijin când simt că mă ridic tot mai greu. Vorbele acestea îmi vor fi călăuză în viaţă indiferent de câte ori ne vom mai întâlni de acum încolo. De pildă, şi postul acesta pe blog e o întâlnire cu el - naşul cum l-am supranumit- pentru că iată, brusc după aproape un an, sau mai bine, sau mai putin, de când nu ne-am mai scris la Poştalion am închinat aceste gânduri. Cine ştie ce forţă divină m-a orientat spre gândurile acestea din care emană numai sinceritatea... Aşa cum a fost în toată corespondenţa de la Poştalion!
Îţi mulţumesc, Nashu!
Comentarii