Visăm ceea ce suntem...

Încetăm să trăim când nu mai avem vise. A visa e un fel de impuls al vieţii. Indiferent de treapta pe care ai urcat, nu te poţi lipsi de vise. Un om activ îşi va dori mereu să urce, să aibă, să caute, să spere...A înceta să visezi înseamna a pune capăt unor speranţe. În copilărie visăm lucruri fireşti sau mai puţin normale lumii în care trăim. Am visat să fiu doctoriţă, apoi educatoare. Mi-am dorit să fiu om de afaceri şi apoi biolog. O vreme mă vedeam Carmen Trandafir. A venit vremea când visele au căptătat niscaiva maturitate şi am început să tind spre o lume care să nu-mi fure libertatea cu care mă obişnuisem. A visa e o plăcere care nu cere bani. S-o folosim cu încredere şi raţiune. A visa în exces poate dăuna sufletului chiar dacă aparent e o simplă mângâiere.

Visul şi dorinţa sunt fraţi. Eu aşa-i văd. Începi să visezi şi apoi îţi doreşti să devină realitate. Dacă e visul suprem, merită sacrificii dacă acestea nu impun neapărat compromisuri (problema e discutabilă, însă!). Pentru un vis merită să lupţi pentru că numai aşa vei avea întruchiparea lui. Trebuie să visezi şi să-ţi doreşti pentru că altfel visul rămâne un basm frumos.
Dacă visezi cu mintea deschisă vei simţi aripile reveriei tale... Este în permanenţă Cineva acolo Sus care deschide vise, leagă speranţe, împleteşte dorinţi şi apoi le dă drumul...Toţi primesc Răspuns la ceea ce visează de la Cel de Sus. Câteva experienţe pe care le-am trăit mi-au confirmat că împlinirea unui vis sau determinarea de a gândi vise are în substratul ei legătura divină...Cu cat aceasta e mai strânsă, cu cât aceasta e mai puternică, şansa ca visul să vadă lumina zilei e mai mare..Până şi determinarea, provocarea de a-l împlini e mai intensă atunci când există o relaţie strânsă cu El, Cel care e Atotputernic.