Am întâlnit muzicieni excepţionali dar cunoscându-i ca oameni mi-am dorit să-i fi ştiut doar aşa sus pe scenă. Voci mari, voci care te fac să vibrezi de emoţie, să asculţi cu atenţie fiecare vers al cântecelor pentru că e scris cu sensibilitatea specifică marilor artişti, voci care trezite la 3 dimineaţa îţi cântă exact ca în concert. Voci care nu au nevoie de încălzire sau scuze pentru micile imperfecţiuni. Practic s-au născut pentru a fi stele! Sunt unii pe care mi-aş fi dorit să-i fi ştiut doar stele... Dar dincolo de asta, cunoscându-i ca oameni am remarcat caractere pe care nu aş fi dorit să le ştiu la ei. Vrând-nevrând, cunoscându-i ca oameni strălucirea lor de muzicieni exemplari păleşte prin caracterul lor murdar. Am întâlnit un artist premiat, iubit, adulat, cu fanclub, dar care dincolo de scenă e arogant, plin de sine şi care mi-a trezit deja anul acesta de două ori dezgust. Tot aşa, un altul poate mai puţin arogant, dar cu un comportament ciudat m-a făcut să înţeleg că artiştii oricât de buni sunt nu trebuie ridicaţi la rangul de zei. Ei sunt oameni şi pot fi buni, răi, normali, sinceri, falşi, căpoşi, ciudaţi, veseli, trişti, uraţi, frumoşi, etc. Artistul nu e mereu totuna cu omul chiar dacă creaţia lui e inspirată din însăşi viaţa lui. Iar omul poate fi un foarte bun artist chiar dacă în spatele creaţiei sale se ascunde un caracter infect sau oricum o ciudăţenie greu de explicat...Dincolo de asta, e drept că am întâlnit şi artişti care în spatele scenei sunt adevăraţi prieteni, oameni frumoşi, calzi cu care ţi-e drag să stai la poveşti. Şi poate nu numai artişti. Generalizând, aş spune persoane publice! Dar despre asta într-un post viitor...
Comentarii