Bătrâneţea începe parc-atunci când, după ani, întâlneşti un profesor pe care l-ai avut în şcoală şi nu te mai recunoaşte. E drept, ar spune unii că au trecut prin faţa lor alte 2-3 generaţii şi alţi zeci de copii şi alte zeci de activităţi care le-au acaparat atenţia, mintea, sufletul. E imposibil să nu uite! E drept şi asta! Se revarsă însă în sufletul tău de fost elev un fel de melancolie căci parc-ai fi vrut ca prin întâlnirea aceea să retrăieşti încă un crâmpei din ora lui... Şi el, aşa de dragul fostului elev, dintr-o politeţe logică şi firească, a aprobat un fel de amintire...Dar nu mai e zâmbetul şi lumina privirii ca aceea de acum 4-5 ani de la terminarea şcolii! Nu mai e empatia aceea că i-ai aparţinut ca elev! Că ţi-a aparţinut 4 ani şi te-a dăscălit într-o zonă pe care acum o ştii sau nu... E o simplă revedere între un profesor şi un fost elev dar nu fostul meu elev!!! Oare intensitatea amintirii unui profesor este direct proporţională cu sufletul pe care-l lasă în mijlocul acelei clase?Altădată, am întâlnit primul profesor avut vreodată.Trecuseră 20 de ani. A fost suficient să-i amintesc că am fost la Şcoala X, la clasa aia, că a fost primul an (era în 1990!) în care la ciclul primar, se învăţa obiectul pe care-l preda ea! Şi amintirile au curs una câte una... Şi trecuseră 20 de ani, nu 11:(. E drept, apăruse şi firească uimire: Copiii pe care i-am învăţat eu au deja 30 de ani.... Da, dar figura era reţinută într-o oarecare măsură, frânturi din acel an reveneau în minte, firmituri din legătura noastră au rămas pe podul anilor...
Ţine de implicarea elevilor la clasă ca după ani şi ani, profesorul să nu-l trateze ca un oarecare alt elev, ori e chestiune de timp şi facultate a creierului de a conserva imagini, oameni, întâmplări?! Câte puţin din toate, parcă..
Comentarii