Fereastra nu conteneşte să zâmbească. Surâsul ei se topeşte, ca un bulgăre de zăpadă aşezat pe soba din odaie, în sufletul înghesuit între moluşte cotidiene. Fluturi mici, albi şi pufoşi zburdă de nebuni prin faţa ochilor. În faţa privirii mele se derulează un alb imaculat fără de care anul îşi anulează o parte consistenă din seva lui spumoasă şi trepidantă. Pământul străluceşte sub covorul alb; are luciri de cristal şi e fericit. Zăpada e un fel de catifea pentru ochii mei mari care refuză să plece de lângă geamul întredeschis. Urmăresc zborul fiecărui fulg de-a lungul şi de-a latul; imaginez desene cu privirea. Am uneori senzaţia că, din cer, cad păsări ori stele argintii; alteori văd dansul unor nori topiţi ce lasă în urmă puf, aşa cum perna se scutură de continutul moale, cînd o desfaci... Cad fulgi şi am senzaţia unui vis; parc-ar fi un basm, o poveste veche, un film de demult. E o vedere pe care, dacă n-o ai, ar trebui s-o cumperi. Şi ce binecuvîntaţi suntem noi că încă o avem! Că nu am apelat la artificii diverse pentru ne bucura de primul om de zăpadă din an, de fulgii albi ca niste stele, de scârţâitul bocancilor în nămeţi, de cărările făcute cu paşi mari prin zăpadă, de albul liniştitor care se aşează firesc pe copaci. Aproape că nici nu mai contează zăbovirea primilor fulgi, a primului strat autentic de zăpadă... E totul abia acum într-o curgere firească a timpului... E încă iarnă. E abia ianuarie şi e firesc să fie aşa. Să nu grăbim timpul spre primăvară, căci tot noi suntem cei care ne simţim umiliţi de graba cu care aleargă prin vieţile noastre. E timpul sezonului alb aşa că, haideţi să ne bucurăm de viaţă începând cu lucrurile mici. Şi atunci poate că vom deveni mai umani şi mai naturali în proiectele pe care le avem cu viaţa...
Comentarii