Viața ne face să ne pierdem de cele mai multe ori în detalii. Detalii de care mai târziu ajungem să râdem sau, în caz mai rău, pe care le ignorăm, le dăm uitării în fabrica de iluzii și vise. Viața e o junglă, aud asta spunându-se tot mai des în ultima vreme. Sălbăticii la tot pasul, de tot felul, care -încotro. Deșertăciuni, cu duiumul! Ne pierdem în nimicuri fără sens uitând adesea lucruri care ne fac umani, care ne păstrează sufletul viu.
Goana după bani, dorința de a agonisi pentru copii ne îndepărtează de la existența profundă a vieții. Alergăm cu mâinile suflecate. Plătim facturi. Calculăm leafa să ne ajungă de la o lună la alta. Ne scurgem și ne rugăm de timp să o ia mai încet pe cărarea lui. Ne adâncim în mocirlă. Devenim goi și lipsiți de trăiri.
Azi, la Deja Vu, o bătrânică lua prânzul cu fiica ei, pesemne. Retrase amândouă, la o masă din colț, față în față. Bătrânica iese puțin în evidență cu baticul ei legat sub bărbie. Nimeni din localul acela, un pic cam gol pentru miezul zilei, nu are vârsta bunicii, nu pare cel puțin. Bunica iese din tipare cu baticul ei, cu chipul brăzdat de riduri, mângâiat de privirea tinerei cu care a venit să ia masa în oraș.
Cine știe ce vânt a adus-o, cine știe cum în sfârșit fiica, nepoata sau prietena mai tânără și-a făcut timp și pentru ea. Dar părea fericită pentru că era în alt decor.
La sfârșit, tânăra s-a ridicat de la masă, a plătit, a plecat. A fost urmată de bătrâna care, înainte de a părăsi localul, și-a așezat scaunul la loc, cum l-a găsit, când a venit. Și au plecat. Amândouă.
Am rămas impresionată de întâmplarea de luni de la amiază. O bătrânică a avut un altfel de prânz. O tânără, poate chiar fiica ei, și-a făcut timp, în iureșul zilelor ei, să ia masa cu bunica sau mama sau oricum o persoană apropiată ei.
Întâmplarea aceasta mi-a dat de gândit la nevoia de tandrețe umană, de emoție, de iubire și sensibilitate. Suntem uneori atât de legați de de ritmul alert în care trăim încât riscăm, și asta n-are trebui să ni se ierte vreodată, să uităm că, acasă, într-un fotoliu, sau în fața unui aragaz, lângă o oală de ciorbă pusă pe foc, ne așteaptă o mamă sau un tată cu bucuria a-și vedea fiii.
Avem datoria, cât ne trăiesc părinții, să le oferim minute, ore, zile de suflet, iar astea nu înseamnă pentru ei decât întâlniri cu noi, acasă, în oraș sau în plimbări. Nouă ne par poate ușor banale, dar lor le sunt vitale aceste clipe cu noi. Acasă, în plimbare sau la masă în oraș.
Imaginea bunicii da azi din local, un pic nelalocul ei parcă, m-a impresionat, mi-a desenat cel mai pur gest de tandrețe asemeni unei mame care-și ține pentru prima oară bebelușul în brațe. Suntem datori și mamei, și tatei, cât îi avem, să le purtăm Respect prin a fi alături de ei, prin a-i suna, prin a-i căuta, prin a-i saluta cu zâmbet și iubire. Ei sunt cei care ne-au purtat de mână prin viață.
Acum, la vârsta când suntem copiii lor, adulți, cu planuri și responsabilități de viață pentru ai noștri copii, avem datoria să-i purtăm noi de mână prin labirintul vieții pe care poate de data aceasta îl înțelegem noi mai bine și -l putem explica lor. Zic. Un pic de tandrețe în plus pentru noi, pentru viață, pentru ai noștri.
Goana după bani, dorința de a agonisi pentru copii ne îndepărtează de la existența profundă a vieții. Alergăm cu mâinile suflecate. Plătim facturi. Calculăm leafa să ne ajungă de la o lună la alta. Ne scurgem și ne rugăm de timp să o ia mai încet pe cărarea lui. Ne adâncim în mocirlă. Devenim goi și lipsiți de trăiri.
Azi, la Deja Vu, o bătrânică lua prânzul cu fiica ei, pesemne. Retrase amândouă, la o masă din colț, față în față. Bătrânica iese puțin în evidență cu baticul ei legat sub bărbie. Nimeni din localul acela, un pic cam gol pentru miezul zilei, nu are vârsta bunicii, nu pare cel puțin. Bunica iese din tipare cu baticul ei, cu chipul brăzdat de riduri, mângâiat de privirea tinerei cu care a venit să ia masa în oraș.
Cine știe ce vânt a adus-o, cine știe cum în sfârșit fiica, nepoata sau prietena mai tânără și-a făcut timp și pentru ea. Dar părea fericită pentru că era în alt decor.
La sfârșit, tânăra s-a ridicat de la masă, a plătit, a plecat. A fost urmată de bătrâna care, înainte de a părăsi localul, și-a așezat scaunul la loc, cum l-a găsit, când a venit. Și au plecat. Amândouă.
Am rămas impresionată de întâmplarea de luni de la amiază. O bătrânică a avut un altfel de prânz. O tânără, poate chiar fiica ei, și-a făcut timp, în iureșul zilelor ei, să ia masa cu bunica sau mama sau oricum o persoană apropiată ei.
Întâmplarea aceasta mi-a dat de gândit la nevoia de tandrețe umană, de emoție, de iubire și sensibilitate. Suntem uneori atât de legați de de ritmul alert în care trăim încât riscăm, și asta n-are trebui să ni se ierte vreodată, să uităm că, acasă, într-un fotoliu, sau în fața unui aragaz, lângă o oală de ciorbă pusă pe foc, ne așteaptă o mamă sau un tată cu bucuria a-și vedea fiii.
Avem datoria, cât ne trăiesc părinții, să le oferim minute, ore, zile de suflet, iar astea nu înseamnă pentru ei decât întâlniri cu noi, acasă, în oraș sau în plimbări. Nouă ne par poate ușor banale, dar lor le sunt vitale aceste clipe cu noi. Acasă, în plimbare sau la masă în oraș.
Imaginea bunicii da azi din local, un pic nelalocul ei parcă, m-a impresionat, mi-a desenat cel mai pur gest de tandrețe asemeni unei mame care-și ține pentru prima oară bebelușul în brațe. Suntem datori și mamei, și tatei, cât îi avem, să le purtăm Respect prin a fi alături de ei, prin a-i suna, prin a-i căuta, prin a-i saluta cu zâmbet și iubire. Ei sunt cei care ne-au purtat de mână prin viață.
Acum, la vârsta când suntem copiii lor, adulți, cu planuri și responsabilități de viață pentru ai noștri copii, avem datoria să-i purtăm noi de mână prin labirintul vieții pe care poate de data aceasta îl înțelegem noi mai bine și -l putem explica lor. Zic. Un pic de tandrețe în plus pentru noi, pentru viață, pentru ai noștri.
Comentarii