Când eram la început de drum în presă, cel mai greu, o vreme, mi s-a părut să dau materialele la timp. Erau multicele aproape în fiecare zi și eu, la început de drum fiind, mi-era teamă că n-am să reușesc să scriu.
Internet, acasă, în 2003, 2004, nici pomeneală. Doar la internet-cafe. Și acolo se plătea pentru o oră, de multe ori insuficient pentru un începător cu vreo 3-4 texte pe zi de trimis. Redacție nu am avut în perioada aceea fiind un simplu corespondent la un ziar regional și național. Dar eram fericită de șansa care mi se deschise ca să dau înapoi.
Niciodată nu m-am dat bătută prea ușor. Am găsit soluții pentru că mi-am dorit de fiecare dată ca cel pentru care lucram, cel care mi-a dat o șansă să nu se încrunte din pricina mea. Știam că nu scriu perfect și, și din cauza aceasta, îmi doream să nu mai creez și alte neplăceri.
Seara, scriam de acasă texte atemporale, așa cum se numesc articolele care nu depind neapărat de o perioadă de timp apropiată. Le salvam pe o dischetă (nu, nu erau stickurile, hardurile!) care uneori, după două utilizări se strica. Cel mai urât lucru era să nu se deschidă discheta odată introdusă în calculator pentru a trimite materialele. Ora la internet era plătită, textele, acolo, pe dischetă și în folderul din calculatorul de acasă. Ce era de făcut? Uneori, fuga acasă pentru a le lua pe o altă dischetă. Alteori, într-o pauză dintre conferințe și interviuri, și, din nou,la net. Alți bani de internet, deci! Dar, un lucru era cert: materialele trebuie trimise.
Odată trimise materialele, din nou pe teren, pentru alte materiale. Unele, de o importanță majoră care trebuiau să ajungă pentru ediția de a doua zi. Din nou la internet, din nou, alți bani! De data aceasta o oră jumătate, chiar două, pentru că trebuie gîndite și scrise textele.
La început fiind și cunoscându-mi capacitatea redusă de a gândi texte reportericești într-un ritm rapid, tactica era alta aici. Aveam în agenda de reporter, un caiet pentru a folosi timpii morți din conferințele de presă pentru a scrie textele din informațiile tocmai primite. Le scriam de mână iar la internet doar șlefuiam.
Așa am învățat eu să gândesc repede, să mă descurc chiar fără internet, cu un calculator, acasă, care, nu de puține ori dădea rateuri (vorba unei prietene: calm, calm, nu merge pe bază de pumni), să fiu în ochii șefului meu de atunci: reporterul care îmi trimite cele mai multe știri, cel mai activ.
Așa mi-a zis după ani de presă, după ce ne-am reîntâlnit, grație internetului, de data aceasta de acasă, și tot el mi-a zis: ai ajuns ceea ce ești acum datorită ție. Iar eu îi replicam mereu: dacă nu erai tu, sigur nu reușeam. Și el, iar mă contrazicea.
Dedic postarea aceasta micilor mei reporteri care sper să înțeleagă ceva din a te dărui, a te implica, a ști că a fi reporter înseamnă să scrii, să afli, să fii curios, să fii activ, să fii tenace, să nu-i lași pe alții să ți-o ia înainte, să fii curajos și dornic de a fi mereu primul.Cu atât mai mult acum când digitalizarea a pus stăpânire și pe zona presei!
Internet, acasă, în 2003, 2004, nici pomeneală. Doar la internet-cafe. Și acolo se plătea pentru o oră, de multe ori insuficient pentru un începător cu vreo 3-4 texte pe zi de trimis. Redacție nu am avut în perioada aceea fiind un simplu corespondent la un ziar regional și național. Dar eram fericită de șansa care mi se deschise ca să dau înapoi.
Niciodată nu m-am dat bătută prea ușor. Am găsit soluții pentru că mi-am dorit de fiecare dată ca cel pentru care lucram, cel care mi-a dat o șansă să nu se încrunte din pricina mea. Știam că nu scriu perfect și, și din cauza aceasta, îmi doream să nu mai creez și alte neplăceri.
Seara, scriam de acasă texte atemporale, așa cum se numesc articolele care nu depind neapărat de o perioadă de timp apropiată. Le salvam pe o dischetă (nu, nu erau stickurile, hardurile!) care uneori, după două utilizări se strica. Cel mai urât lucru era să nu se deschidă discheta odată introdusă în calculator pentru a trimite materialele. Ora la internet era plătită, textele, acolo, pe dischetă și în folderul din calculatorul de acasă. Ce era de făcut? Uneori, fuga acasă pentru a le lua pe o altă dischetă. Alteori, într-o pauză dintre conferințe și interviuri, și, din nou,la net. Alți bani de internet, deci! Dar, un lucru era cert: materialele trebuie trimise.
Odată trimise materialele, din nou pe teren, pentru alte materiale. Unele, de o importanță majoră care trebuiau să ajungă pentru ediția de a doua zi. Din nou la internet, din nou, alți bani! De data aceasta o oră jumătate, chiar două, pentru că trebuie gîndite și scrise textele.
La început fiind și cunoscându-mi capacitatea redusă de a gândi texte reportericești într-un ritm rapid, tactica era alta aici. Aveam în agenda de reporter, un caiet pentru a folosi timpii morți din conferințele de presă pentru a scrie textele din informațiile tocmai primite. Le scriam de mână iar la internet doar șlefuiam.
Așa am învățat eu să gândesc repede, să mă descurc chiar fără internet, cu un calculator, acasă, care, nu de puține ori dădea rateuri (vorba unei prietene: calm, calm, nu merge pe bază de pumni), să fiu în ochii șefului meu de atunci: reporterul care îmi trimite cele mai multe știri, cel mai activ.
Așa mi-a zis după ani de presă, după ce ne-am reîntâlnit, grație internetului, de data aceasta de acasă, și tot el mi-a zis: ai ajuns ceea ce ești acum datorită ție. Iar eu îi replicam mereu: dacă nu erai tu, sigur nu reușeam. Și el, iar mă contrazicea.
Dedic postarea aceasta micilor mei reporteri care sper să înțeleagă ceva din a te dărui, a te implica, a ști că a fi reporter înseamnă să scrii, să afli, să fii curios, să fii activ, să fii tenace, să nu-i lași pe alții să ți-o ia înainte, să fii curajos și dornic de a fi mereu primul.Cu atât mai mult acum când digitalizarea a pus stăpânire și pe zona presei!
Comentarii