Intram în presă prin anul 2003. Cu mult curaj, ba chiar tupeu, la un ziar mare, prea mare pentru piticul care eram atunci. Și presa asta, lumea asta frumoasă, mi-a deschis uși, mi-a creionat întâlniri, mi-a desenat portrete. E drept că am muncit mult și zi și noapte, și în ploaie, și în vânt, și-n miezul caniculei, pentru a-mi depăși limitele de pitic într-o lume mare.
În lumea asta mare și frumoasă, interesantă și grea, am întâlnit oameni mulți, frumoși, buni. Despre ei fac vorbire acum, căci, da, și din categoria cealaltă am întâlnit. Dar acum am stare pentru oamenii pozitivi! Ești ziarist, ești vertical, ești drept, ești sincer, ești și om, însă. Informezi echilibrat, rece, sobru. Dar, dincolo de rândurile aruncate cu tastele computerului, există suflet, sunt întâlniri, este empatie, există o anumită alchimie pe care n-o poți ignora în contactele zilnice. Există. A existat și în cazul meu chiar dacă în paginile ziarelor am scris și despre frumos și despre urât.
Am preferat frumosul în sensul de inedit, interesant, pozitiv. Am înclinație spre asta! Am întâlnit un om pe care l-am urmat. Am putut, când lucrurile se crăpau la ziarul cel mare la care lucram, să-i spun cu curaj, mult curaj pentru timida de mine: "Vreau să lucrez pentru dvs!" Și brusc, în capul meu s-a făcut liniște, beznă, chiar. Tâmplele zvâcneau, inima bubuia, sufletul urla. "Da, mi-ar plăcea să am o echipă de tineri fideli", a venit imediat răspunsul. Da, gîndisem mult la schimbarea asta atunci.
Admiram omul, știam că am ce și de la cine învăța. Mi-a plăcut mereu să fac echipă cu oameni de calitate, oameni care aruncă din experiența și inteligența lor și peste mintea și sufletul meu. Am rămas pironită pe scaun, în biroul acela. "Dar trebuie să știi că dacă eu plec, plecați și voi". Am mai spus doar atât: "Da, știu!". Nu știam, dar am îngânat repede pentru senzația unei bune informări. Ne-am strâns mâna, timp în care în mintea mea se derulau secvențe, toate întâlnirile din birou, cu ideile mele crețe de ziarist, așa pitic într-o lume prea mare, de toate conferințele de presă la care mă așezam fix în dreapta, pe primul scaun din față, de fiecare dată. Îmi dădea senzația că nu trebuie să vorbesc așa de tare, ca să mă audă și ceilalți, dacă nu înțeleg ceva, dacă am nevoie de completări. Și am plecat.
O altă zi. O idee. Un ziar în Botoșani. Doi domni respectabili, unul, fost ministru, cu fiu aici, în Botoșani, tânăr regizor, al doilea director de editură în București, pe acesta din urmă îl știam din colaborarea mea cu VIP. Domnul, fost ministru, vroia sa investească într-un săptămânal, nu era așa ceva în Botoșani și mai vroia și el, și domnul de la editură, să mă ocup ca redactor-șef de ziarul acesta după ce le făcusem un proiect. Discuția s-a desfășurat în biroul acestui om fiind prieteni. În momentul acela aveam nevoie de stabilitate și ziarul ăsta nu era decât un proiect, o idee, nu ceva sigur în timp. "Cred că Ioana vrea să lucreze pentru mine", a venit salvarea în timp ce încercam să găsesc o idee, să spun cumva nu.
Și am mers în echipa acestui om. Cu teamă și curaj la început. Cu ambiție și tenacitate mai departe. Am trăit de toate, a fost o schimbare cu adevărat, care mi-a arătat că lumea presei, așa mare cum o simțeam asupra-mi, e și pentru mine. A lucra ca ziarist și apoi la stat e un pic dureros. Dar omul acesta mi-a dat întotdeauna, și ca ziarist, și ca al său colaborator direct, încredere, mi-a demonstrat că politica poate fi făcută cu sinceritate, că se poate face administrație pe bune.
Mi-a cultivat sentimentul de RESPECT pentru politicieni, mi-a dovedit că un politician poate fi același om și în spatele camerei de filmat și cu reflectoarele puse pe chip pentru o declarație interesantă.
Respect la acest om eleganța discursului, dragostea pentru cultură, pentru politică, pentru copii, pentru tinerii care se chinuie să urce pe treptele succesului. Am continuat după nemeritatul său an 2012 să fiu alături de acest om datorită tocmai Respectului construit în anii de presă, în anii de activitate în echipa lui.
Am continuat să fac politică, nu pentru că nu aveam încotro, nu pentru că nu-mi construisem o meserie. Am continuat pentru că am dorit să fiu o treaptă în urcușul lui, pentru că o nedreptate i s-a întâmplat atunci, în 2012. Am rămas în politică datorită acestui om și voi rămâne atâta timp cât și el va face politică. Mai departe, nu știu dacă am eu, nu cred că am menire de politician, nu cred că în sângele meu curge politică. Altfel, sunt ziarist și îmi place asta prea mult pentru a-mi da meseria pe o lume incertă. Pentru mine, acum, politica înseamnă RESPECT, CĂTĂLIN FLUTUR.
În lumea asta mare și frumoasă, interesantă și grea, am întâlnit oameni mulți, frumoși, buni. Despre ei fac vorbire acum, căci, da, și din categoria cealaltă am întâlnit. Dar acum am stare pentru oamenii pozitivi! Ești ziarist, ești vertical, ești drept, ești sincer, ești și om, însă. Informezi echilibrat, rece, sobru. Dar, dincolo de rândurile aruncate cu tastele computerului, există suflet, sunt întâlniri, este empatie, există o anumită alchimie pe care n-o poți ignora în contactele zilnice. Există. A existat și în cazul meu chiar dacă în paginile ziarelor am scris și despre frumos și despre urât.
Am preferat frumosul în sensul de inedit, interesant, pozitiv. Am înclinație spre asta! Am întâlnit un om pe care l-am urmat. Am putut, când lucrurile se crăpau la ziarul cel mare la care lucram, să-i spun cu curaj, mult curaj pentru timida de mine: "Vreau să lucrez pentru dvs!" Și brusc, în capul meu s-a făcut liniște, beznă, chiar. Tâmplele zvâcneau, inima bubuia, sufletul urla. "Da, mi-ar plăcea să am o echipă de tineri fideli", a venit imediat răspunsul. Da, gîndisem mult la schimbarea asta atunci.
Admiram omul, știam că am ce și de la cine învăța. Mi-a plăcut mereu să fac echipă cu oameni de calitate, oameni care aruncă din experiența și inteligența lor și peste mintea și sufletul meu. Am rămas pironită pe scaun, în biroul acela. "Dar trebuie să știi că dacă eu plec, plecați și voi". Am mai spus doar atât: "Da, știu!". Nu știam, dar am îngânat repede pentru senzația unei bune informări. Ne-am strâns mâna, timp în care în mintea mea se derulau secvențe, toate întâlnirile din birou, cu ideile mele crețe de ziarist, așa pitic într-o lume prea mare, de toate conferințele de presă la care mă așezam fix în dreapta, pe primul scaun din față, de fiecare dată. Îmi dădea senzația că nu trebuie să vorbesc așa de tare, ca să mă audă și ceilalți, dacă nu înțeleg ceva, dacă am nevoie de completări. Și am plecat.
O altă zi. O idee. Un ziar în Botoșani. Doi domni respectabili, unul, fost ministru, cu fiu aici, în Botoșani, tânăr regizor, al doilea director de editură în București, pe acesta din urmă îl știam din colaborarea mea cu VIP. Domnul, fost ministru, vroia sa investească într-un săptămânal, nu era așa ceva în Botoșani și mai vroia și el, și domnul de la editură, să mă ocup ca redactor-șef de ziarul acesta după ce le făcusem un proiect. Discuția s-a desfășurat în biroul acestui om fiind prieteni. În momentul acela aveam nevoie de stabilitate și ziarul ăsta nu era decât un proiect, o idee, nu ceva sigur în timp. "Cred că Ioana vrea să lucreze pentru mine", a venit salvarea în timp ce încercam să găsesc o idee, să spun cumva nu.
Și am mers în echipa acestui om. Cu teamă și curaj la început. Cu ambiție și tenacitate mai departe. Am trăit de toate, a fost o schimbare cu adevărat, care mi-a arătat că lumea presei, așa mare cum o simțeam asupra-mi, e și pentru mine. A lucra ca ziarist și apoi la stat e un pic dureros. Dar omul acesta mi-a dat întotdeauna, și ca ziarist, și ca al său colaborator direct, încredere, mi-a demonstrat că politica poate fi făcută cu sinceritate, că se poate face administrație pe bune.
Mi-a cultivat sentimentul de RESPECT pentru politicieni, mi-a dovedit că un politician poate fi același om și în spatele camerei de filmat și cu reflectoarele puse pe chip pentru o declarație interesantă.
Respect la acest om eleganța discursului, dragostea pentru cultură, pentru politică, pentru copii, pentru tinerii care se chinuie să urce pe treptele succesului. Am continuat după nemeritatul său an 2012 să fiu alături de acest om datorită tocmai Respectului construit în anii de presă, în anii de activitate în echipa lui.
Am continuat să fac politică, nu pentru că nu aveam încotro, nu pentru că nu-mi construisem o meserie. Am continuat pentru că am dorit să fiu o treaptă în urcușul lui, pentru că o nedreptate i s-a întâmplat atunci, în 2012. Am rămas în politică datorită acestui om și voi rămâne atâta timp cât și el va face politică. Mai departe, nu știu dacă am eu, nu cred că am menire de politician, nu cred că în sângele meu curge politică. Altfel, sunt ziarist și îmi place asta prea mult pentru a-mi da meseria pe o lume incertă. Pentru mine, acum, politica înseamnă RESPECT, CĂTĂLIN FLUTUR.
Comentarii