"Dependența de fluturi". Despre întâlniri, despre oameni, despre suflet.

M-a întrebat mai multă lume de ce nu am creat un eveniment dacă tot am lansat o carte, să anunț asta undeva, cândva.  În primul rând, pentru că e o carte închisă în sertarele din sufletul meu și conținutul paginilor este destinat doar acelor persoane, mici sau mari, care simt eu că ar putea înțelege trăirile. Sau, poate, care, cred eu, că ar putea să tragă niște concluzii, să compare trăirile din interiorul ei cu ale lor. Desigur, îmi place să cred că există și un minimum de interes, așa că a contat ca să ai cartea asta a mea și interesul de a o citi.

Se numește "Dependența de fluturi", nu pentru că scriu despre iubire, ci pentru acele întâlniri magice cu care eu mă hrănesc și din care m-am format ca om. Da, m-am format din modelele pe care le-am avut. Și, Slavă Domnului, am avut câteva notabile. Le-am scris în cartea asta a mea.

E o carte care a vrut să vadă lumina tiparului acum câțiva ani pentru că atunci împlinisem eu 10 ani de când devenisem fan Adrian Enache. Dar a venit mai târziu. E o carte dedicată lui și nu, în același timp. E o carte în care se regăsește Adrian Enache ca motor al multor acțiuni pentru ca mi se pare deșuet astăzi să te mai numești fan al unui artist. Astăzi ești prieten cu artistul pe Facebook și atât. Și nu faci nimic să demonstrezi că tu ești acel puști care se trezește dimineața cu muzica artistului/trupei în urechi, tresare când vede pe undeva vreun concert cu el si merge pe strada cu muzica artistului/trupei în urechi. La noi era puțin altfel și am scris despre asta în carte.

E un proiect născut, clar, din resurse proprii pentru ca mi s-a părut mie interesant ca și alții să vadă ce înseamnă perseverența atunci când ești fan, cum se leagă întâlnirile cu oameni mari atunci când ești constant în trăiri și în sentimente, cum nu ești îndepărtat atunci când ești serios și cum tu însuți poți deveni cineva, mai mic sau mare, urmându-ți propriile modele. Cum se poate trăi din pasiune, cu suflet, cum se poate viețui pe pământul acesta visând să te vezi cu oameni pe care îi ai ca icoane în suflet, de la care înveți câte ceva.

Dependența asta de fluturi se traduce, așadar, în cazul meu, prin trăiri, prin sentimente, prin suflet, prin ÎNTÂLNIRI, prin OAMENI, prin MODELE. Societatea noastră are nevoie de modele acum mai mult decât oricând și, Slavă Domnului, vremea când eu am fost adolescent și creșterea mea depindea de modelele acestea, televiziunea, radioul, ziarele. mi le oferea. Și fiecare în parte se gândea și la actul de educație ce-mi acoperea sufletul și mintea.

Ca sa dau câteva exemple, acum la final:

"Emoțiile s-au strâns buchet în centrul stomacului, s-au transformat în fluturi le simțeam aripile cum bat în pieptul meu. Ochii erau bulbucați către scenă. Îmi venea să mă ridic, dar mi-era jenă de lumea din jur, mult prea liniștită pentru neastâmărărul care mă domina"

"Sfârșitul anilor '90 a fost poate punctul unei epoci în care cuvintele respect, valoare, sentiment, muzica, vers, melodie mai însemnau trepte spre culmile succesului. Astăzi, scara aceasta s-a răsturnat. Totul se rezumă la averi, la interese proprii, la o mediocritate din care e tot mai greu să ieișim"

"Jurnalismul transformă timizii în oameni plini de curaj. Ajungi să te uimești pe tine însuți de atuurile pe care le descoperi  în lunile de muncă din teren, ca simplu reporter. Ai nevoie doar de tenacitate, de dorință, de ambiție și de perseverență pentru a scăpa de acest defect, pentru că jurnalismul nu te așteaptă. El te pune în fața faptului iar tu alegi dacă preferi să stai la un birou, preferi să caști în rutină sau să zburzi prin lume, să descoperi oameni, suflete, caractere, lumi...".

"Am continuat în ciuda timpului meu liber limitat să scriu și la reviste, și la radio, și la televiziune, pentru a-l cere pe Adrian Enache, pentru a-l susține. Deja legasem cu el o prietenie, în sensul că vorbeam cu el la telefon, ne întâlneam. Ba chiar, ne-am creat tacit și un legământ: dacă el ajunge în Botoșani cu un concert, musai mă sună și ne vedem, cum la fel se întâmplă, dacă eu ajung în București...Nu am stabilit asta într-un acord de cuvinte, am creat-o în timp prin punți construite între suflete..."

"Am rămas pe peronul gării, cui lacrimi în ochi, privind la trenul care se pusese deja în mișcare. Imploram Cerul să-l oprească și din el să coboare din nou călătorii. Să coboare și ei. Să le mai simt o dată îmbrățișarea de care nu mă mai săturam în vagonul cu geamuri murdare..."

"Oameni-lumină. I-am întâlnit. Sunt acele ființe de lângă care nu vrei să mai pleci,lângă care ai implora timpul să se dilate. Sunt niște minuni lae naturii fără nici cea mai mică exagerare. Sunt mai mult decât niște modele, căci sufletul reacționează în preajma lor. E ca o lampă într-o odaie veche, plină de întuneric".