Astăzi voi scrie o scrisoare. Una specială. Nu cu pix și hârtie, așa cum obișnuiam cu ani în urmă, ci tastând și lâsând gândurile să cuprindă degetele. Le voi scrie lor și nu știu de ce o fac acum pentru că mai e timp, cum s-ar zice. Dar pe de altă parte, niciodată nu e timp pentru gânduri frumoase, pentru aprecieri, pentru recunoștință. Întotdeauna ne găsim priorități care înlocuiesc clipele promise sufletului. Și atunci, de ce nu acum. De ce să nu te apleci când simți, când ai chef să așterni vorbe. Sunt 8 ani de când construim fundația unui castel. Unul al caracterelor tari, pentru că, nu -i așa, Buzz a avut ca scop dintotodeauna nu să facă vedete, ci caractere. A fost motto-ul după care ne-am ghidat în tot acest timp, un pic inconștinent, un pic naiv, un pic intuitiv, aș spune în cele din urmă.
Cei mici de ieri sunt acum în ultimele clase de liceu, iar mie, știindu-i pe cei mai mulți de când abia pășeau poate în clasele gimnaziale, mi se pare uluitor că au rezistat în curtea micilor reporteri. Sunt astăzi tineri care au forța să vorbească precum niște oameni mari în fața unui public numeros (asta n-o putem face toți, ei, da), au puterea de a-și exprima opinia chiar dacă își încruntă de multe ori fruntea și gândurile li se zbârcesc pentru că au primit o palmă pentru sinceritatea exprimată, pentru haiducia unei idei. Au curaj să -și urmeze visul și sper să și-l păstreze până când împlinirea lui va aduce, firesc, alte vise.
Le mulțumesc cu toată sinceritatea pentru că și-au dorit să fie Buzz, pentru că au înțeles că a scrie un articol în timp ce colegii tăi sunt afară te face diferit, că a gândi un eveniment și a-l pune în practică, te face mai înalt chiar dacă tu, ca om, n-ai decât un metru jumătate, că a filma o emisiune nu înseamnă că ești vedetă de televiziune, ci că îți descoperi niște calități, niște preocupări, o pasiune (Oh, da, cât de mult înseamnă să ai, ca tânăr, o pasiune, o preocupare!), că a participa, lună de lună, la o ședință de sumar, nu e doar socializarea în sine, ci respectul pentru munca de echipă, iar asta înseamnă lecții de deadline, de scriere, de documentare, de descoperire a propriei tale ființe. Iar ei, micii reporteri de ieri, au înțeles asta perfect.
Pentru asta le mulțumesc micilor reporteri de început și le cer iertare pentru că de multe ori am vrut și am cerut mai mult de la ei decât am crezut că poate duce un copil. Am vrut pentru că am știut că pot, am înțeles că își doresc asta și vor să fie altfel. De aceea, le spun și lor, și micilor reporteri de azi, dacă vii la Buzz, trebuie întâi de toate să -ți dorești să fii altfel decât ceilalți, să -ți dorești în permanență mai mult de la tine, să asculți, să fii creativ, să-ți exprimi dorințele, să pui mâna să faci. Ce va urma, te va surprinde.
Le cer iertare pentru că ei au prins perioada aceea când Buzz însemna ciocolată caldă în oraș pentru că n-aveam un spațiu de întâlnire, însemna o cameră mică Cannon (o păstrez și astăzi chiar dacă, da, e stricată demult) fără microfon, fără cablu, fără trepied. Înseamna un ziar, o echipă, multă distribuție a ziarului în oraș, interviuri și o grămadă de întâlniri. Însemna acțiuni mici, orientări înguste.
Le mulțimesc că au înțeles scopul ideii, că au priceput că dezvoltarea nu ține de suprafață, ci de oameni, de ceea ce facem ca să creștem. Le mulțumesc din suflet că împreună am crescut un proiect, o idee, o felie de viață. Zbor lin, frumos și drept în viață, dragilor!
Comentarii