Au fost două zile speciale la Școala Gimnazială nr. 13, ocazionate de cei 40 ani de la înființarea școlii. Școala asta atunci când am făcut-o eu, cel puțin, era una dintre cele mai cotate și o respect pentru că m-am format aici, pentru că mi-a dat, nu neapărat lecțiile pe care, obligatoriu, ți le oferă zi de zi, ci pentru niște învățături de viață. Dar despre asta poate altă dată.
Mi-am dorit din tot sufletul (și atunci când îți dorești, reușești) să particip la aceste manifestări cu toate că intru frecvent în școală, nu mi-e străină nici astăzi. 40 de ani e o cifră prea frumoasă. Vom face și un reportaj la Jurnalul copiilor, căci am avut reporter la fața locului în persoana lui Luca Lazăr (9 ani), elev la această școală, dar pentru că pe blogul personal ți-e permisă orice impresie am să dezvolt aici.
Astăzi, întâlnirea foștilor profesori, de departe cea mai emoționantă. Am recunoscut puțini dintre profesorii prezenți și nu pentru că fizic nu-i mai asociez cu cei de la catedră de atunci, ci pentru că pe mulți din cei prezenți nu i-am avut ca dascăli ori nu am avut contacte cu ei.
Dar am văzut-o pe doamna Picealcă, profesoara mea de geografie. Am avut uriașa surpriză să mă recunoască. Mi-a zâmbit frumos. Același zâmbet frumos din anii de școală. Are femeia asta un zâmbet care mi-a plăcut ditotdeauna. Nu știu nici azi de ce -mi spunea rățușcă eu fiind în prima bancă la perete, lânga catedră. Mă foiam mult oare? Vorbeam mult? Ha!
Am revăzut-o pe doamna diriginta, profesoara de biologie, Alexandrina Popovici. Ne-am mai văzut prin oraș, n-a fost spectaculoasă revederea, dar jur că atunci când a intrat în clasa aia mică, am simțit un uriaș gol în stomac. Diriga ori Twix cum îi spuneam noi cifrat. Lol. Întâlnirile astea te încarcă emoțional, dar îți crează și un disconfort cumva pentru că ai vrea să povestești, ai vrea să spui multe, dar parcă ți-e teamă de ceva.... Printre ultimii veniți, domnul profesor Vântu. Nu l-am avut ca profesor, dar e imposibil să nu -l cunoști. Când a intrat, am făcut în sinea mea un Vaaaai, Vântu! Nu mi-a fost profesor, dar toți din școală știam că e un profesor dur la ore. Sincer, acum să fiu elev la școală, mi-ar plăcea să-l am profesor de istorie pentru că într-adevăr învățai istorie de la domnu' Vântu. Cei care au făcut cu el pot confirma asta. La fel în cazul doamnei profesor Lebădă Aneta. Chiar dacă n-ai avut-o profesoară, știai, clar, de implicarea ei, știai, clar, de ea. 80 de ani acum și același om frumos.
În fața panoului de la intrare unde sunt trecuți toți profesorii care au predat la "13" m-am oprit si eu. Am vrut să-mi reamintesc profesorii. În centru, directorii. Poza mare a domnului director Mihai Nicorici. Din păcate, nu mai este printre noi. Cum nu mai este printre noi nici doamna Petrila Lucreția, profa de mate. Mi s-a făcut inima bucăți când privirea l-a țintit pe domnul Nicorici. Am privit poza îndelung. Mi-a fost și profesor. Mereu mă ținea de vorbă pe holul școlii când ne vedeam. Sau în clasă. Mereu mă asculta (el de obicei nota prin lucrări, dar periodic intra în clasă și asculta. Mereu aceiași copii. Avea, să zic așa, o fixație pe anumiți elevi. Ne scotea în față și ne întreba. dar o făcea simpatic, nu urla, nu țipa la tine... te ajuta cu întrebări ca să ajungi la răspunsul care trebuie deși tu erai oricum transpirat de frică) Oricum tare drag mi-a fost domnul director Nicorici.
Mi-ar fi plăcut s-o văd pe doamna Mina Maria Rusu, profesoara de limba română din clasele a V-a și a VI-a. Am adorat-o. Mi-a pus bazele la limba română, cum altfel. Următorii ani i-am făcut cu doamna profesoară Apopei Cătălina. Neschimbată. Parcă n-au trecut anii peste ea. M-am bucurat s-o regăsesc, să vorbesc în aceste zile cu ea atât de apropiat. Au mai fost profesori pe care mi-aș fi dorit să-i revăd. Nu l-am mai văzut demult pe domnul Cozlac de muzică, pe doamna de engleză, doamna Pricop, pe doamna Biter (cu care am făcut istoria în ultimii doi ani de gimnaziu). Și, clar, mi-e dor de doamna învățătoare din clasa a IV-a, doamna ELENA CAZACU. O ador și azi și știu sigur că n-am făcut clasa a IV-a cu ea întâmplător. Ea mi-a dat ce e mai important pentru un copil la 10 ani cât aveam atunci. Mi-a redat încrederea în mine, iar asta numai un dascăl corect (doamna Cazacu e unul dintre cei mai corecți) și sincer o poate face. Mi-e dor de ea. Am revazut-o pe doamna Vasilică, de fizică. Micuțul meu reporter a intervievat-o. Iar la final m-am băgat și am întrebat-o: acum, după ce ați dat acest răspuns, ce notă credeți că meritați? Așa făcea ea ca profesor când te asculta. Era o autoapreciere. La final, după ce spuneai lecția, întreba: ce notă crezi că meriți? Era o întrebare grea! Pe domnul Strujan, proful de sport l-am mai văzut. De la el am amintirea parcului mic pe care ne punea să-l înconjurăm alergând de câteva ori. Omg! Grea misiune.
Astăzi, mi-am împlinit și dorința mea din aceste zile aniversare. Am vrut să văd laboratorul de biologie. Era a doua a noastră clasă, acesta fiind în grija doamnei Popovici. Și arăta pe atunci impecabil. Cu o grămadă de plante (azi am aflat de la doamna dirigintă, erau 150), cu o mulțime de planșe și rafturi pline cu lucruri pe care le foloseam la studiul biologiei. Când am intrat, gol... Am avut senzația unui copac uscat. Atât de gol... M-a amuzat Roxi, manechinul. Același, la fel, doar puțin mai vechi.
Clasa în care am învățat, cea din fața laboratorului, etajul 2, a rămas la fel, poate chiar mai frumoasă. Nu mai sunt bănci, copiii stau la mese... Dar da, s-au schimbat multe și la Școala 13 și multe, din fericire, în bine. Arată modern școala mea. Arată ca o lady la 40 de ani. O lady care nu se lasă. O lady care știe când să poarte blugi cu bocanci, și când să îmbrace o rochie de catifea cu poșetă plic. Școala mea dragă. 40 de ani. La mulți ani și mulțumesc pentru ceea ce sunt azi!
Comentarii