Îmi torn ceai în cana roșie și mă uit la fereastră. Copacii, atâția cât au mai rămas în jurul blocului, dansează în bătaia senină a vântului. Soarele îmi alintă privirea, sorb o gură mentolată din lichidul colorat privind la cerul de un albastru iremediabil de luminos. 
Deschid fereastra și simt un miros dulce. Un om pășește agale, legal, cu masca trasă înspre bărbie. Nu-și mută privirea din dreptul pietrelor pe care calcă cu teamă și neîncredere. Închid geamul la loc, pun ceașca goală pe marginea mesei și mă așez pe pat. Iau cartea de deasupra canapelei și o deschid la semnul de carte pus cu o seară în urmă. Minutele trec liniștite în tăcerea încăperii. Nu am mai deschis nici televizorul, nici radioul. Am dezactivat și internetul. Sunt într-o liniște adâncă. Au trecut două ceasuri. Ies pe ușă, respir adânc, soarele e palid, dar în locuri anume te arde. Îmi place să simt toropeala soarelui pe propria-mi piele. 
Mă plimb pe aleea din față și -mi las privirea să soarbă culorile albe și rozalii ale copacilor. Primăvara e în propriul ei spectacol. Câtă emoție! Câtă poezie! Cât cântec! Ce zgomot puțin! Câtă tăcere în atâta cântec!E o lecție, e viață, e tihnă. Ne-am dezabonat demult de la bucuria tihnei în incredibila alergătură spre undeva. O cale aglomerată, întortocheată oricum.
Deschid fereastra și simt un miros dulce. Un om pășește agale, legal, cu masca trasă înspre bărbie. Nu-și mută privirea din dreptul pietrelor pe care calcă cu teamă și neîncredere. Închid geamul la loc, pun ceașca goală pe marginea mesei și mă așez pe pat. Iau cartea de deasupra canapelei și o deschid la semnul de carte pus cu o seară în urmă. Minutele trec liniștite în tăcerea încăperii. Nu am mai deschis nici televizorul, nici radioul. Am dezactivat și internetul. Sunt într-o liniște adâncă. Au trecut două ceasuri. Ies pe ușă, respir adânc, soarele e palid, dar în locuri anume te arde. Îmi place să simt toropeala soarelui pe propria-mi piele. 
Mă plimb pe aleea din față și -mi las privirea să soarbă culorile albe și rozalii ale copacilor. Primăvara e în propriul ei spectacol. Câtă emoție! Câtă poezie! Cât cântec! Ce zgomot puțin! Câtă tăcere în atâta cântec!E o lecție, e viață, e tihnă. Ne-am dezabonat demult de la bucuria tihnei în incredibila alergătură spre undeva. O cale aglomerată, întortocheată oricum.
Minutele trec. Citesc. Respir aer. Ascult mai mult. Învăț să aștept. Să am răbdare. Să visez. Învăț mai mult ca niciodată cuvântul dor. Mi-e dor de vise. Mi-e dor de voci cristaline. Mi-e dor de bărcile din parc. Mi-e dor de o înghețată în parc. Mi-e dor de pași plimbați agale. Mi-e dor de bicicletă. Mi-e dor... Dor și răbdare, pentru că natura a ridicat mâna spre noi să ne oprim, să mai respire biata de ea... O sugrumam prea tare, aproape de asfixiere...
Comentarii