O conferință cu jurnaliști și viitori jurnaliști. Nu vreau ca ei să aibă același început timid de drum profesional
M-am dezvoltat greu ca personalitate, cu pași lenți și destul de greoi. Timiditatea care mă caracterizează și azi (de asta nu scapi total niciodată, o mai estompezi) a contribuit și ea la acest traseu dificil. Cu toate acestea, perseverența, un fel de tenacitate si ambiția m-au determinat întotdeauna. Dacă ar fi să mulțumesc unor calități pe care le am, ele ar fi primele.
În fine, astăzi, un fapt inedit, interesant, frumos oricum. Conferință de presă susținută de primarul Cătalin Flutur la amfiteatrul Cornișa, în aer liber (într-o zi voi scrie tot aici și de ce îl susțin în continuare; a rămas în prezent singurul politician în care chiar am încredere, singurul, dar despre asta într-o postare viitoare).
Revin. Printre alte subiecte abordate de primar și Urban Serv SA. Eu am venit la conferință cu câțiva copii de la Buzz pentru curiozitatea lor, pentru a vedea ce înseamnă o conferință de presă. Înțelegi lucrurile acestea mai bine când le simți, nu când cineva îți vorbește despre ele.
Eu, la 20 si un pic de ani, când am intrat în treaba aceasta cu jurnalismul, habar n-aveam că există așa ceva. Spuneam de subiectul cu Urban serv. Noi cu o săptămână în urmă, am fost la cimitirul Eternitatea plin de buruieni, am făcut un reportaj.
Pentru că a fost luat în discuție subiectul, i-am povestit copilului de lângă mine cum se procedează la final, că ziaristii pun întrebări, că poate pune și ea dacă dorește și i-am amintit de întrebarile noastre cu care am plecat dezamăgiți din cimitir, de malițiozitatea de care a fost acuzat un copil de către directorul Urban serv pentru că a dorit să știe ce se întâmplă de este atâta buruian acolo. I-am zis: pune dacă simți, dacă poți, dacă ai curaj, gândindu-mă la vremea când mie îmi bătea inima ca un tren accelerat dacă aveam o întrebare la o conferință.
Nu mi-era teamă de omul din fața mea de la care voiam să aflu un răspuns oricare ar fi fost acela, ci de reacția celorlalți jurnaliști, de flăcările mele care se aprind în obraz când sunt în centrul atentiei unor necunoscuți, de zâmbetele false, de coatele date unul altuia... În fine, mi-era frică. Și am rămas cu frica asta și încerc s-o ascund în fața micilor mei reporteri, căci mi-aș dori ca ei să aibă curaj, să vorbească, să se exprime, să pună întrebări căci, nu-i așa, cea mai proastă întrebare a unui ziarist e aia pe care n-o pune.
Și mă bucur că Ioana, căci ea era lângă mine, și-a învins teama. A plecat pușcă în față, așteptând la rând să pună întrebarea. Și nu mă bucur c-a pus o întrebare, ci că și-a învins teama pentru asta.
Vă dați seama ce mult contează asta pentru un copil? Doar cei care nu-și întorc capul la propriul lor început timid nu înțeleg... Despre asta e Buzz, despre a înțelege, despre a crește, despre a scăpa de emoții, despre curajul pe care ni-l dezvoltăm jucându-ne serios... Și de aceea, păstrez Buzz... pentru că îmi doresc ca acești copii să nu fie niște timizi la începutul lor de drum profesional oricare ar fi acela. Niște timizi cum am fost și eu. #mylovelyBuzz
În fine, astăzi, un fapt inedit, interesant, frumos oricum. Conferință de presă susținută de primarul Cătalin Flutur la amfiteatrul Cornișa, în aer liber (într-o zi voi scrie tot aici și de ce îl susțin în continuare; a rămas în prezent singurul politician în care chiar am încredere, singurul, dar despre asta într-o postare viitoare).
Revin. Printre alte subiecte abordate de primar și Urban Serv SA. Eu am venit la conferință cu câțiva copii de la Buzz pentru curiozitatea lor, pentru a vedea ce înseamnă o conferință de presă. Înțelegi lucrurile acestea mai bine când le simți, nu când cineva îți vorbește despre ele.
Eu, la 20 si un pic de ani, când am intrat în treaba aceasta cu jurnalismul, habar n-aveam că există așa ceva. Spuneam de subiectul cu Urban serv. Noi cu o săptămână în urmă, am fost la cimitirul Eternitatea plin de buruieni, am făcut un reportaj.
Pentru că a fost luat în discuție subiectul, i-am povestit copilului de lângă mine cum se procedează la final, că ziaristii pun întrebări, că poate pune și ea dacă dorește și i-am amintit de întrebarile noastre cu care am plecat dezamăgiți din cimitir, de malițiozitatea de care a fost acuzat un copil de către directorul Urban serv pentru că a dorit să știe ce se întâmplă de este atâta buruian acolo. I-am zis: pune dacă simți, dacă poți, dacă ai curaj, gândindu-mă la vremea când mie îmi bătea inima ca un tren accelerat dacă aveam o întrebare la o conferință.
Nu mi-era teamă de omul din fața mea de la care voiam să aflu un răspuns oricare ar fi fost acela, ci de reacția celorlalți jurnaliști, de flăcările mele care se aprind în obraz când sunt în centrul atentiei unor necunoscuți, de zâmbetele false, de coatele date unul altuia... În fine, mi-era frică. Și am rămas cu frica asta și încerc s-o ascund în fața micilor mei reporteri, căci mi-aș dori ca ei să aibă curaj, să vorbească, să se exprime, să pună întrebări căci, nu-i așa, cea mai proastă întrebare a unui ziarist e aia pe care n-o pune.
Și mă bucur că Ioana, căci ea era lângă mine, și-a învins teama. A plecat pușcă în față, așteptând la rând să pună întrebarea. Și nu mă bucur c-a pus o întrebare, ci că și-a învins teama pentru asta.
Vă dați seama ce mult contează asta pentru un copil? Doar cei care nu-și întorc capul la propriul lor început timid nu înțeleg... Despre asta e Buzz, despre a înțelege, despre a crește, despre a scăpa de emoții, despre curajul pe care ni-l dezvoltăm jucându-ne serios... Și de aceea, păstrez Buzz... pentru că îmi doresc ca acești copii să nu fie niște timizi la începutul lor de drum profesional oricare ar fi acela. Niște timizi cum am fost și eu. #mylovelyBuzz
Comentarii