Frunzele toamnei cad pe asfaltul negru. Privirea alunecă pe covorul gălăgios dinspre carosabil. Scot telefonul și-l apropii. Fac țac. Imortalizez toamna în culorile ei, niciodată la fel, niciodată aceleași, mereu cu puterea lor de a crănțăni timpul.
Bocancul apasă pământul noroios și simt pe piele buburuze mici umblând care -ncotro. Alerg cu părul lăsat pe spate spre lumina timidă a soarelui și îmi arunc pașii în simfonia cea mai înaltă de toamnă.
Aleea din parc îmi îngreunează pasul lăsând mintea să danseze în fel și chip. Vis de toamnă. Gând bătrân. Mă așez pe banca din față. Vizavi, doi îndrăgostiți, își sărută unul altuia poeziile. În dreapta, un bătrân își macină grija zilei. În iarbă o blăniță se confundă cu plapuma aurie. Îmi iau bărbia, îmi așez brațul pe spătar, mă îngrămădesc în propria-mi fire și dintr-odată nu mai e nimic. Gând răzleț. Compunere cu temă la alegere.
Aleg toamna și binecuvântata ei trăire. Nicidecum melancolie ori tristețe. Doar sublimul unei muzici, rima unor culori, adâncul unor amintiri, puzzle-ul norilor, sfiala soarelui, dulceața unei priviri, lumina unui mesaj in inbox, eleganța unui zâmbet, bucuria noului pardesiu, o carte și o cană cu ceai. Tăcere. Mai multă ca oricând. Liniște. Aidoma tăcerii. Zilele alergate de întunericul ce coboară mai abitir. Și toamna. Mereu fermecătoare, mereu cu puterea ei ancestrală de a te ridica și coborî în același timp. N-ai primit niciodată invitație la dans cu toamna? Ascultă-i glasul, urmează -i starea, rămâi în culorile ei inventate pe loc, înalță zmee zgomotoase, râzi și aruncă-te in covorul uscat. Așează-te pe o bancă. Mai stai o clipă. Rămâi preț de-o visare. Toamna îți cere timp, nu-l fură. În el e dansul și întreaga ei fire.
Comentarii