Citind „Cartea întâmplărilor” de Tatiana Niculescu (coordonator), m-am gândit să încep aici o serie de mini articole despre întâmplări petrecute mie cu un sâmbure de mister ori ciudățenie ori uimire. Nu, nu e nevoie să le citească cineva, le scriu pentru mine, pentru că simt nevoia.
De profesori te atașezi și datorită unuia sau altuia, îți găsești calea, disciplina preferată sau chiar menirea profesională. Dintotdeauna am iubit profesorii calzi, iubitori, care îți oferă încredere în forțele tale. Este ceea ce, de altfel, încerc pe cât posibil să fac și eu la Buzz. Dar nu, nu despre asta e vorba acum, aici. Recunosc că am avut puțini astfel de profesori. Nu mi-au plăcut niciodată dascălii care țipau cu motiv ori ba, care te înspăimântau cu nota 2 sau cu arătătorul, dacă nu-ți faci tema, dacă n-ai învățat o operație, o teoremă sau nu știu ce definiție. Mi-au plăcut profii umani. Prieteni chiar.
Doamna învățatoare din clasa a IV-a e unul dintre dascălii mei preferați. Dintre puținii avuți la categoria dragii mei profesori. Am iubit-o efectiv și încă îi port acest sentiment suprem. Încrederea pe care mi-a redat-o este darul cel mai frumos pe care puteam să-l primesc la vârsta inocenței. Un an atât am avut-o, dar mi-a fost suficient să înțeleg ce înseamnă menirea de a fi învățător. Și unul bun. Corect.
După terminarea studiilor, după ce am început să am și eu propria mea profesie, mă întâlneam cu doamna, iar întâlnrile astea erau o bucurie uriașă pentru mine. Îi auzeam vocea, de pildă, din spate și mă întorceam, strigând-o. Bucuria asta de a o revedea, probabil, îmi inducea un oarecare reflex. Mi se întâmpla deseori, dacă nu de fiecare dată, să vorbesc cuiva despre ea sau să-mi amintesc ceva din anul acela școlar cu ea, că a doua zi o întâlneam pe străzile orașului. Că se îndrepta spre școală, spre casă. Grăbită sau mai agale, era aceeași. O salutam, o întrebam ce face. Se apropia de mine. Vorbeam preț de câteva clipe și totul se încheia. Dar mereu, cât doamna a locuit la Botoșani, după ce am terminat școala, după ce povesteam cuiva despre ea, o întâlneam. Uneori, chiar făceam glume în sinea mea după ce aduceam cuiva vorba de doamna: „hai, maine, unde te întâlnești cu ea?”. Și rămâneam uimită de o nouă revedere a doua zi. Firesc, fără forțare, fără să-mi duc pașii special, spre ea. Uneori, lucrurile se întâmplă pentru că ai trăit intens un pătrat al vieții sau pentru că figura geometrică trăită a însemnat uriaș de mult în propria ta devenire.
Comentarii