Sufăr de complexul tâmpit al inferiorității. Iar asta e de fapt, o consecință din școală unde bullyingul (pe vremea mea, i se spunea jignire, marginalizare) este un fenomen. A fost și este.
Este dăunător pentru adultul în devenire, pentru că micuțul jignit și marginalizat în permanență capătă un soi teamă de a se expune, de a-și etala părerile. Ia critica și observațiile împotriva lui, gândindu-se mereu că s-a făcut de rușine cu greșeala comisă. N-are puterea de a depăși buba cu mai multă lejeritate.
Complexul acesta de inferioritate coroborat cu timiditatea pe care o mai simt și astăzi agățată de mine nu fac casă bună. Experiența acumulată, tenacitatea și capacitatea de a depăși anumite obstacole până la atingerea unor obiective m-au făcut să mai anulez din acest complex, dar încă îl simt și tare teamă mi-e că treaba asta nu te părăsește definitiv niciodată. Cum nici de timiditate nu scapi total; o mai temperezi, o mai domolești, dar tot te simți stingherit în grupuri mari, tot te simți angoasat de privirile celorlalți, rupându-te deseori din rolul principal al unor scene. Revin.
Ce înseamnă complexul ăsta de inferioritate in cazul meu? Un soi de învinovățire chiar dacă greșeala e scuzabilă, de recuperat - cum se spune. Mă simt mică în colective mari. N-am voce să mă aud vorbind. Mi-e teamă permanent că mă pierd sau mă fac de râs. Prefer să ascult decât să fiu ascultată. E un soi de dependență de oameni care mă pot lumina. Complexul ăsta de inferioritate e o cauză a jignirilor permanente din copilărie, a frustrărilor suferite acolo. Mi se trage de la doamna învățătoare din primii trei ani de studiu care avea, din păcate, niste metode pedagogice defecte: favoritismele erau la ordinea zilei. Deși eram printre fetele cele mai mărunte din clasă, eram așezată mereu în ultima bancă. Nu-mi amintesc să fi primit aprecieri pentru eforturile mele de a scrie frumos sau de a învăța o poezie.
Mama și tata au fost ingineri, lucrau la trustul de construcție din oraș. Tata, șeful atelierului de proiectări. Mama, proiectant. Nu aveau ce să ofere doamnei ca eu sa am șnurul roșu sau galben de pioner sau sa primesc un 10 fără să învăț prea mult. Multi colegi din clasa aveau parte de asta.
Doamna apela la bătăia cu arătătorul numai și pentru că nu știai o înmulțire. Pentru asta exista catalogul, nu arătătorul. Doamna asta punea la o lucrare nota 0 unui copil, n-avea punctul din oficiu și apoi, în fața clasei il spurca pe bietul copil într-un mod nu tocmai prietenos. Am pățit -o și eu.
Multă vreme n-am înțeles comportamentul nedemn de un cadru didactic al doamnei, crezând că așa e firesc până când s-au făcut niște modificari (era perioada când clasele de elevi erau prea numeroase și mai erau învățători fără catedră; s-a decis ca învățătorii să renunțe la câte 3-4 elevi și astfel să se formeze o nouă clasă. Chipurile, prin tragere la sorti.) Din clasa noastră, doar eu și 2 colegi am plecat. Culmea, cei mai marginalizați…
Noua doamna învățătoare din clasa a IV-a m-a făcut să văd diferența. M-a trezit. Mi-a redat încrederea în mine.
Corectitudinea este cuvântul cu care aș caracteriza-o. Despre asta, într-un alt post, însă.
În gimnaziu clasa noastră s-a destrămat, noi revenind fiecare la fostele clase. Aveam, din fericire, mai multa încredere în mine, dar obiceiurile colegilor de a -i pune in umbra pe cei mai timizi nu se schimbaseră.
Practic, trecusem de la bullyingul doamnei la cel al colegilor… E și aici o întreaga poveste. Multe jigniri luate pe nedrept care nu au făcut altceva decât să-mi diminueze stima de sine, să mă îndepărteze de colectiv, să stau deoparte.
De aici, cred eu, pleacă acest nesuferit complex de inferioritate cu care mă confrunt. Prin urmare, nu lăsați bullyingul să se desfășoare. Nu-i lăsați pe copii să se jignească. Apreciați-i pentru orice lucru mic bun pe care îl fac, nu-i speriați și nu le spargeți intențiile de a face.
Fiți atenți la nevoile celor mici, indiferent că sunteți părinți sau profesori. Asta nu înseamnă să -i burdușiți cu bani pentru orice fac; alta problema a parintingului modern.
Apreciati-i, admirati-le intențiile pozitive și criticați-i argumentat și mai ales în pereche cu o apreciere.
Copiii devin adulții frumoși de mâine doar dacă primesc de mici multă iubire. Iubirea înseamnă să strălucești și nu poți simți soarele in privire în ropote de critici și nemultumiri.. Copiii au nevoie de iubire. De la părinți, de la profesori, de la colegi. Stop bullying.
Comentarii