Primul raft de jos al bibliotecii era mereu gol, căci acolo era casa lui Barbie a mea. Imaginam camera ei, bucătăria, patul, baia. Fiecare recipient ce rămânea de la pastile sau cutiile goale de la bucătărie erau ale mele pentru păpuși. Le găseam mereu utilitate.
Barbie a mea (niciodată una originală) avea nevoie de cadă, de mobilă, de scaune ș.a.m.d.
M-am jucat mult timp. Eram în clasa a VIII-a când mama mă ruga să mă joc în casă de acum că am crescut și râd vecinii de mine... Am adorat jocul, fie el cu păpușile, fie în fața blocului cu vecinii mei. O colegă de grădiniță cu care m-am reîntâlnit peste ani la școală mi-a spus: „Eu te țin minte pe tine cu o păpușă mereu în brațe.” Și mama mi-a spus de multe ori că nu plecam niciodată de acasă fără să iau o „bebelușă” în brațe. În librării mă rătăceam mereu la raionul cu păpuși din alea mici, căci le puteam imagina mai ușor povești de viață.
Astăzi, rar, vezi copil trecut de 8 ani. îndragostit de păpuși sau mașini. Rar mai vezi copii pe păturica din fața blocului cu jucăriile împrăștiate peste tot. Rar îi vezi alergând și sărind coarda. Oare copiii de azi știu de jocul preferat al copilăriei mele? Se numea sfoara. Țin minte că eram atât de ambițioasă să-mi depășesc limitele, încât seara, când ajungeam în casă, îmi puneam două scaune față în față între care întindeam sfoara. Săream până când simțeam că pot executa „probele” cerute de joc.
Copiii de azi au telefon. Stau pe el cu orele. Au jocurile inventate de noi, gata făcute la magazin. Și atât. Ei nu mai știu să se joace afară. Aaa, noi ne cream sfoara dintr-un elastic găsit prin casă. Copiii de azi își cumpără sfoara pentru jocul acesta de la magazin. Ei nu mai știu să imagineze dialogul păpușilor, să se bucure de o masinuță primită cadou. Sau știu, dar nu mai sunt tentați. Asta cu toate că cel puțin mie jocul păpușilor mi-a stimulat imaginația și creativitatea, mi-a dat un soi de empatie care mă ajută azi mult în „jocul” meu cu păpușile vii de la Buzz.
Nu am avut telefon, dar, cu toate acestea, copilăria mea a fost vie mereu. Telefonul inhibă simțirea, închide și te rupe de realitatea în care trăiești.
Oferiți-le copiilor întâi jocul viu, dinamic, mișcarea, cartea mirosul florilor, pașii prin iarba udă, lovitura unui genunchi pe asfalt (cine n-avut buba aia cu coajă groasă la genunchi n-a fost copil), tălpile goale prin bălțile lăsate de ploaie, bicicleta și trotineta pe trotuarul strâmt din fața blocului. Lasati-i să alerge și nu-i tineți în casă de teamă c-o să cadă. Lăsati-i să cadă, să se lovească, să piardă lucruri, să se urce în copaci, să rupă morcovi din gradina vecinului, să mănânce ceapă de pe stratul din față, chiar și așa nespălată....Am făcut-o și noi și nu ne-am îmbolnăvit, nu am murit. Ba, suntem bine mersi. Poate doar puțin cam panicați să nu cumva ai noștri copii să pățească ceva rău. Am uitat că am fost mai zbanghii ca ei și toate ne-au prins al naibii de bine acum când suntem adulți.
Comentarii