Prietenie...

Întâlnim oameni în viaţă cu care nu ne vedem zilnic şi nici măcar lunar, uneori nici anul nu ni-i aduce în vieţile noastre deşi ne e dor de ei. Am fi disupuşi să le acordăm două minute oricând numai să ştim că le-am furat din propria respiraţie, din gândurile, din ideile lor... Îi întâlnim atât de rar, dar cu toate acestea îi considerăm prieteni. Prieteniile la distanţă au preţul lor şi nu sunt de neglijat. Dacă nu-l vezi cu zilele nu înseamnă că nu-l poţi suna când te afli într-un moment dificil sau când vrei să-ţi exprimi bucuria unui succes...
Miercuri, am trimis următorul mesaj pe telefon: "Am avut o revelatie azi la poştă. Mă întreabă aia de la ghişeu de la cine aştept banii şi când i-am zis, am realizat că eşti TU. Nu am cuvinte să-ţi mulţimesc! Au trecut 14 ani de când am visat. Acum am prietenia la care nici n-am îndrăznit să sper. Eşti minunat. Îţi mulţumesc. Te pup divin". A fost un mesaj întârziat. Nu am reacţionat prompt. Trebuia să-l sun pe loc. Am fost luată de val. De data aceasta el mi-a dat o lecţie de viaţă! Aştepta telefonul meu de confirmare. Când am început treaba asta cu campania, i-am propus să ne susţină pentru a-i da o conotaţie mai mare iniţiativei. Am sperat că oamenii vor fi săritori! Vedeta e un exemplu de multe ori pentru ei! Nu mi-a trebuit mai mult de un minut ca să primesc acceptul lui plus donaţia pe care a făcut-o. Nu l-a interesat că nu e televiziune ci radio. Nu i-a păsat că e Botoşani şi nu Bucureşti. Nu a contat că e un radio mic de provincie care poate fi sau nu ascultat. A contat ideea. Ajutorul acordat pentru oamenii aceia care au pierdut totul din cauza apelor. M-am bucurat că a fost el! Când m-a sunat că trimite banii, s-a gândit şi la mine. A fost semnul prieteniei pe care am legat-o între timp! La poştă am spus persoana de la care aştept banii şi am avut o revelaţie. Abia atunci am realizat. Nu ne întâlnim zi de zi. Nu ne vedem nici măcar lunar. Abia ne găsim timp pentru o întâlnire la câteva luni, poate la un an...
În primăvară eram la Bucureşti. Luna mai. Decizie majoră în redacţie: sunteţi cu un pas la noi, cu un pas unde vreţi voi. Altfel spus, câştig nesigur, viitor incert. Gânduri sumbre, suflet greu, orizont înceţoşat...Mergeam pe străzile aglomerate din capitală fără să ştiu unde mă îndrept. Încă puţin şi vorbeam singură. Atunci aveam nevoie de prieteni ca să-mi consum tristeţile. Nu era nimeni dispus. Aşteptam să intru într-o discuţie. Sun. Răspunde şi mă întreabă ce fac. Brusc mă buşeşte un plâns. N-aş fi vrut asta! Acelaşi el. Era pe drum. Mă întreabă ce am păţit. Îi explic în mare şi i se pare inexplicabil că s-a întâmplat. E pe drum. Venea de la Medgidia. Rămâne că mă suna când ajunge în Bucureşti. Ne întâlnim. M-a ţinut de vorbă fără să mai amintească nimic din cele ce mi s-a întâmplat. Vorbim despre tot şi toate. Inclusiv despre concertul acela de la Botoşani. Plec cu sufletul încărcat de energie. Când am ajuns acasă i-am trimis un sms prin care i-am mulţumit de prietenia lui pentru că aveam nevoie de acele clipe care să umple un gol...
Salt în timp. 1999. Mă întâlnesc prima dată cu el. Îi zic cine sunt şi nu apuc să termin "poezia" de prezentare că mă îmbrăţişează ca şi când mă ştia de ani de zile. Lansa un album. Venisem de la Botoşani doar ca să mă întâlnesc cu el. Nu-mi păsa dacă această întâlnire ar fi durat o oră, un minut sau o zi... Vroiam să-l văd şi eu măcar o dată în viaţa mea. Mă ştia de la revistele la care scriam ca să aflu informaţii despre el, de la radio unde scriam săptămânal, de la televiziune... Atunci am primit numărul lui de telefon dar multă vreme a stat ascuns într-o agendă. Mi-era teamă să-l sun. L-am sunat abia peste vreo trei luni. De anul nou. Nu am avut noroc să-l prind. Apoi mi-am încercat norocul de Sfântul Ioan. A răspuns. Am îngheţat pe loc întruna din cabinele de la poştă. N-aş fi putut vorbi de-acasă. A fost mai mult decât drăguţ. Eu abia îngânam fraze. El vorbea.
1997. Primul concert. Eram la Galaţi. Venisem cu toată familia să-l văd live pentru prima dată în viaţa mea. Nu am avut curaj să-i vorbesc după spectacol. M-am mulţumit cu spectacolul de pe scenă. Şi acum mi-l amintesc perfect. În costum alb la prezentare (a prezentat festivalul!) şi într-un costum negru cu cămaşă albă la recital. A fost minunat. Am crezut că visez multă vreme. Mult timp de atunci am trăit cu amintirea acelui spectacol. În naivitatea mea de copil am sperat mereu că ştia de prezenţa mea în sală pentru că nu-mi puteam stăpâni energia dansând mereu.
Astăzi au trecut 14 ani de la primii ani...Dacă atunci cineva mi-ar fi zis că mă voi întâlni cu el vreodată îi râdeam în faţă. Nu îndrăzneam să visez o întâlnire cu el! Ca să nu mai spun că prietenia cu el mi se părea ruptă din filmele SF. Astăzi, după 14 ani trăiesc nu doar fericirea de a-mi fi cunoscut idolul adolescenţei mele ci bucuria de a fi descoperit un Om şi un Prieten pe care dacă azi îl sun ştiu că mă ascultă oricare mi-ar fi problema sau bucuria zilei. E un vis la care nici nu am sperat dar pe care îl povestesc tuturor celor care nu îl cunosc. Mi-am dorit mereu ca ceilalţi să-l perceapă aşa cum e el. Şi mulţi mi-au dat dreptate chiar dacă iniţial nu vedeau dincolo de o vedetă ca oricare alta. Unii chiar îl subestimau catalogându-l infatutat. S-au convins că s-au înşelat! Sunt doar câteva fragmente din anii petrecuţi în acest univers pe care mi l-am creat. Univers pe care îl descopăr pas cu pas...