În urmă cu 10 ani mă apucam de o activitate pe care nu am crezut că o voi duce la vreun capăt. Am decis asa în naivitatea vârstei că am să fac multe pentru artistul meu preferat. Şi dacă m-ar fi întrebat cineva ce anume...aş fi ezitat, probabil în răspuns pentru că nu aveam idei. Atunci ştiam doar că vreau şi trebuie să fac ceva pentru el!
Salt în timp. 1996. Mă înscriu în Fanclubul dedicat lui Adrian Enache, Aurelian Temişan şi Daniel Iordăchioaie. Eram vrăjită de ideea că făceam parte dintr-un Fanclub care îi poartă numele lui Adrian Enache. Aveam senzaţia la 16 ani, cât aveam atunci că deja mă cunoaşte, că mâine am să mă întâlnesc cu el şi am să-i pot spune cât de mult mă gândeam la el. În realitate, activitatea acelui Fanclub era aproape inexistentă. În afara unor scrisori cu preşedinta Fanclubului şi promisiuni multe că voi primi materiale promoţionale (şi pe vremea chiar mi le doream pt ca aveam puţine!!!) n-am avut nimic. Ba da, m-am ales cu un poster cu primul autograf pt mine de la el şi două poze. O poză şi posterul mi-au parvenit însă târziu când deja aveam vreo trei autografe obţinute de la el. Cu toate acestea pentru mine acel Fanclub a însemnat mult. La vremea aceea era legământul meu cu artistul preferat. Doi ani a durat povestea pentru că apoi în ciuda scrisorilor trimise n-am mai primit nimic de la Ploieşti, acolo fiinţa Fanclubul. Am fost dezamăgită, supărată pentru că nu am reuşit în timpul corespondenţei să-mi fac o legătură directă cu Adrian Enache astfel încât să nu mai fie nevoie de intermediarul de la care primeam tot mai puţine informaţii.
Timpul a trecut. Dumnezeu a vrut ca în octombrie 1999 să mă întâlnesc cu artistul la care am visat în adolescenţa mea frumoasă. Era lansarea albumului Nebun după femei şi spre surpriza mea m-a recunoscut imediat când i-am zis cine sunt. Am devenit un fel de vedetă a serii pentru că era extrem de încântat că bătusem 500 de kilometri numai pentru el. De atunci nu am mai avut nevoie de un intermediar pentru a-mi întreţine relaţia cu artistul preferat. Asta m-a făcut să pun la cale ideea unui Fanclub dedicat lui. N-am ştiut cât va ţine şi ce voi face. Dar mă opuneam serios tuturor celor care îmi ziceau că mai mult de 2 ani nu mă va ţine. Atunci aveam 19 ani, trecusem binişor de anii adolescenţei. Păşisem în maturitate chiar dacă mă simţeam încă un copil...
Au trecut aşadar 10 ani. Am învăţat nu puţine din experienţa anilor de fan. Cuvântul acesta nu mi-a placut dar în lipsa altuia l-am folosit. Am preferat mai degrabă prieten pentru că asta e mai întâi un fan. Prietenia cu care îşi însoţeşte artistul preferat e cheia trecerii prin timp... Aţi observat că am evitat folosirea unui cuvânt des uzitat în frumoşii mei ani de adolescenţă: IDOL. Acum, cred că IDOL nu e nimeni pentru nimeni. Model da, prieten aidoma, iubit platonic, vis dar nu idol....Idolii sunt Sus, sunt cei la care ne rugăm să le fie bine prietenilor fie că sunt pe scenă, lângă noi, pe messenger sau în casa noastră.
Revin...10 ani de Fanclub! Nu mi se pare nici mult, nici puţin. E un număr de ani în are poţi acumula, în care poţi greşi şi în care te maturizezi. 10 ani vreau însă să însemne SCHIMBAREA. O schimbare în sensul unui sprijin pe care să-l oferim copiilor talentaţi dar fără posiblităţi materiale. Maturitatea celor 10 ani ne îndeamnă acum să dezvoltăm ce am crescut odată cu noi! Şi asta ne poate aduce satisfacţia unor vise împlinite, a unor zâmbete şi lacrimi de fericire....dar mai ales bucuria unor drumuri deschise! Avem puterea acum să întindem mâna spre cei mai puţin favorizaţi de soartă pentru că au nevoie de noi, cei care am acumulat experienţa unor ani plini de entuziasm, energie, creaţie, vise şi forţă.
Comentarii