Am deschis fereastra larg în dimineaţa aceea însorită. Soarele îm bătea pe chip. Muzica încă îmi cânta în căştile primite cadou de la mama. Era o zi splendida de duminică. Nu aveam teme de făcut aşa încât mai puteam zăbovi. Priveam pe geam. Copacii au înflorit, grădinile capătă viaţa datorită verdelui crud. Astăzi împlinesc 10 ani. Sunt atât de fericită. Îmi voi invita toţi prietenii şi vom sărbători împreună. Vom cânta, vom dansa, vom spune glume şi ne vom distra pe cinste. Ne vom juca fericiţi cu toate jucăriile pe care le vom aduce la petrecere. Mai sunt câteva ore până când vor veni primii mei invitaţi. Sunt din ce în ce mai nerăbădatoare. Mama mi-a cumpărat tortul pe care l-a pus deja în frigider. Bunicul mi-a adus de dimineaţă cadoul: bicicleta visată. M-am certat cu bunica pentru că nu a vrut să-mi facă prăjituri albe, mi-a făcut negrese. Am să mă îmbrac cu rochiţa mea cea nouă, am să fiu cea mai frumoasă. Este o rochie de zâne pe care mi-a făcut-o mama cadou. Sunt la geam. Aştept musafirii să vină din clipă în clipă. Sabina e prima care sună la uşă. Îi deschid. Are un buchet de flori şi un ditamai pachetul pentru mine. În mai puţin de o oră casa se umple de copii. Muzica este dată la maximum. Toţi se bucură pentru cei 10 ani împliniţi de mine. Dansăm, cântăm, mâncăm tort şi vremea de afară e soră cu bucuria noastră. Ce mai, pământul s-a transformat într-o lume de poveste. Ce bine ar fi să trăim numai bucurându-ne, distrându-ne, veselindu-ne. Să trăim fără tristeţe, fără suferinţă! În toiul petrecerii deschid uşa pentru că mi s-a părut că aud o bufnitură. Ies cu mama în faţa blocului. Un copil aşezat pe treptele de la intrarea în bloc plânge ştergându-şi nasul din când în când cu mâneca de la flaneaua aceea largă de pe el. E murdar pe hainuţele lui lălâi. Mi-e milă de copilul acela care stă pe treptele reci de beton. El a bătut la uşă sperând că îi vom deschide. Vorbeşte greu parcă ruşinat de ceea ce i s-a întâmplat. Mămica lui nu mai trăieşte iar tata l-a gonit de acasă. A băut prea mult şi l-a dat afară în şuturi. Nu mai are alţi fraţi şi nu a ştiut încotro s-o apuce. A visat doar că va găsi un loc a lui dar lacrimile îi sunt reci în ochii aceia cristalini. Mă apropii de el, îi prind mânuţa şi încerc să văd dacă nu îi e foame. Clatină din cap afirmativ şi mă uit la mama înduioşător sperând că va dori să-l primim la petrecere. O îmbrăţişez implorând-o să-l ajutăm pe micuţ. Ne ridicăm şi intrăm în casă. I-am făcut loc la masă după ce l-am ajutat să se spele pe mânuţe, pe faţă. Copilul visa atât de puţin iar eu îmi doream rochii şi jucării, tort şi tot eram mofturoasă dacă nu aveau culoarea preferată. Binele şi răul şi-au dat mâna transformând tristeţea într-o bucurie. Fără suferinţa copilului găsit pe treptele din faţa blocului, gonit de părintele său de acasă, nu aş fi înţeles binele meu. Suferinţa, răul de care ne împiedicăm sunt necesare ca să înţelegem binele, bucuria, veselia. Fără bine nu este rău, fără rău nu este bine! Petrecerea a continuat. Sărăcii şi bogaţii mâncau la aceeaşi masă. Mâncam şi în acelaşi timp priveam prin ochii copilului. Tristeţea începea să dispară, lacrimile se uscau în timp ce mânca din bucatele alese pentru petrecerea mea. Acum era a lui. Visul i s-a împlinit! Eram cu el. Nu mai era singur. Copilul a început să râdă!
Comentarii