Prima dată când am plecat singură cu trenul era în 1999. Nu eram singura dar nu ma însoţeau atunci părinţii. Eram cu cea mai bună prietenă a mea la vremea respectivă. Nici ea nu mai fusese vreodată singură în capitală. Ne aşteptau acolo verişorii ei...A fost primul an în care am realizat nevoia unui om de a nu rămâne închis între patru pereţi, într-un oraş...Oricât de mult ţi-ai iubi urbea simţi la un moment dat că te sufoci de rutina pe care vrând-nevrând ajungi s-o atingi. Ferească Dumnezeu să fii bolnav şi să nu ai şansa asta de a descoperi lumea. Bucureştiul a devenit pentru mine la 19 ani cât aveam în acel an un fel de provocare. Îmi spuneam des în gând că aici aş locui, aici mi-aş găsi ....soarta! Câţiva ani m-a animat dorinţa de a părăsi la un moment dat Botoşaniul pentru a încerca oraşul tuturor posibilităţilor...Între timp m-am apucat, e drept şi la sugestia unor oameni cu state vechi în presă, de meseria de gazetar. Mi se pusese pata, cum se zice, pe ideea că aş putea fi ziarist. Îmi plăcea să scriu şi asta mi se părea atunci esenţial. Am avut norocul de a întâlni nişte oameni minunaţi dotaţi cu o răbdare de fier pe care mi-au alocat-o într-o proporţie considerabilă numai mie şi aşa am ajuns să fiu un om al gazetăriei botoşănene. Dorinţa de a exploda în Bucureşti înca mai zăcea....A zăcut mult timp pentru că Bucureştiul îmi dădea senzaţia pe care aproape orice provincial o are: un fel de WOW al viitorului! Dar e un wow fals pe care l-am înţeles într-un moment de cotitură al vieţii mele. S-a întâmplat anul trecut când dezamăgită de evoluţia unor întâlniri petrecute în viaţa mea am început să-mi caut din nou drumul...A fost perioada care m-a trezit din WOW-ul meu... Dorinţa de a fugi în "orasul tuturor posibilităţilor" şi-a pierdut din strălucirea începutului. În urbea mea cinci ani de presă mi-au fost de-ajuns ca să pot deschide o uşă importantă, în Bucureşti nu numai chiria, salariul, dar treptele pe care urci ar fi fost mult mai alunecoase sau deloc. Teama de a te fi amestecat în mulţime a stat la baza deciziei în acel moment mai dificil. Bucureştiul a început să-mi pară o capcană: roz pe margini şi maro spre negru la miez... Am început să-mi doresc Bucureştiul dar numai condiţionat. Până atunci capitala era un vis pe care trebuia să-l ating numaidecât, indiferent de condiţii, de efort. Până la o nouă etapă din viaţa mea mai vedem... Prima dată când am plecat singură cu trenul era în 1999. Nu eram singura dar nu ma însoţeau atunci părinţii. Eram cu cea mai bună prietenă a mea la vremea respectivă. Nici ea nu mai fusese vreodată singură în capitală. Ne aşteptau acolo verişorii ei...A fost primul an în care am realizat nevoia unui om de a nu rămâne închis între patru pereţi, într-un oraş...Oricât de mult ţi-ai iubi urbea simţi la un moment dat că te sufoci de rutina pe care vrând-nevrând ajungi s-o atingi. Ferească Dumnezeu să fii bolnav şi să nu ai şansa asta de a descoperi lumea. Bucureştiul a devenit pentru mine la 19 ani cât aveam în acel an un fel de provocare. Îmi spuneam des în gând că aici aş locui, aici mi-aş găsi ....soarta! Câţiva ani m-a animat dorinţa de a părăsi la un moment dat Botoşaniul pentru a încerca oraşul tuturor posibilităţilor...Între timp m-am apucat, e drept şi la sugestia unor oameni cu state vechi în presă, de meseria de gazetar. Mi se pusese pata, cum se zice, pe ideea că aş putea fi ziarist. Îmi plăcea să scriu şi asta mi se părea atunci esenţial. Am avut norocul de a întâlni nişte oameni minunaţi dotaţi cu o răbdare de fier pe care mi-au alocat-o într-o proporţie considerabilă numai mie şi aşa am ajuns să fiu un om al gazetăriei botoşănene. Dorinţa de a exploda în Bucureşti înca mai zăcea....A zăcut mult timp pentru că Bucureştiul îmi dădea senzaţia pe care aproape orice provincial o are: un fel de WOW al viitorului! Dar e un wow fals pe care l-am înţeles într-un moment de cotitură al vieţii mele. S-a întâmplat anul trecut când dezamăgită de evoluţia unor întâlniri petrecute în viaţa mea am început să-mi caut din nou drumul...A fost perioada care m-a trezit din WOW-ul meu... Dorinţa de a fugi în "orasul tuturor posibilităţilor" şi-a pierdut din strălucirea începutului. În urbea mea cinci ani de presă mi-au fost de-ajuns ca să pot deschide o uşă importantă, în Bucureşti nu numai chiria, salariul, dar treptele pe care urci ar fi fost mult mai alunecoase sau deloc. Teama de a te fi amestecat în mulţime a stat la baza deciziei în acel moment mai dificil. Bucureştiul a început să-mi pară o capcană: roz pe margini şi maro spre negru la miez... Am început să-mi doresc Bucureştiul dar numai condiţionat. Până atunci capitala era un vis pe care trebuia să-l ating numaidecât, indiferent de condiţii, de efort. Până la o nouă etapă din viaţa mea mai vedem...
Comentarii