...egoismul

A început să mă sperie egoismul oamenilor. Suntem din ce în ce mai zgârciţi cu ceilalţi şi tot mai mulţi. Ne pasă tot mai puţin de suferinţa şi durerea, de neputinţa şi rănile sufleteşti sau fizice ale celorlalţi. Şi ne gîndim prea mult sau mă rog destul de mult la noi, la satisfacerea propriului suflet, trup, etc. E şi normal. Dar până când? Dacă nu diminuăm puţin din egoismul nostru din ce în ce mai mare, tocmai pentru că sunt semeni de ai noştri mai puţin favorizaţi decât noi, atunci s-o facem tot dintr-un fel de egoism: pentru că am putea ajunge şi noi în situaţia de a aştepta ajutorul celorlalţi indiferent de proporţia şi nivelul lui? Şi atunci s-ar putea să-l aşteptăm, să-l aşteptăm şi tot aşa...Poveştile oamenilor trişti, suferinzi, talentaţi dar fără posiblităţi, dezamăgiţi sunt cu nemiluita în ţara asta. E drept că unele sunt pseudopoveşti şi de pe urma lor se câştigă fără a mai pune osul la treabă. Dar e un subiect şi un caz aparte! Acum vorbim strict de cei care cu adevărat au nevoie, de strigătul lor de neputinţă şi ecoul slab sau deloc pe care-l pot găsi...În fine, mă simt dezamăgită de ecoul slab pe care-l primesc la o serie de idei şi mă doare. Nu vreau să mă las din pricina asta, dar e tot mai greu să lupţi fără să simţi că ai în spate o armată sau mă rog o mână de oameni pe care să te poţi baza! Sunt tot mai puţini şi chestia asta nu-mi place...Dar mergem mai departe...