M-am gândit de mai multe ori, dar niciodată nu am luat-o în serios. Ideea asta că ar trebui să-mi aleg prietenii cu mai multă bagare de seamă sau măcar să fiu mai discretă cu ceea ce fac, zic, achiziţionez, acumulez de la o zi la alta a venit pe parcursul existenţei mele de mai multe ori, în mai multe rânduri, în perioade diferite. E drept, cam de fiecare când cineva/ceva m-a dezămgit. Mă gândeam că ar fi bine să nu mai deschei atât de larg fermoarul sufletului dar nu m-a ţinut mai mult decât o iarnă. Poate, nici atât! Nu ştiu când o să mă învăţ minte să ţin doar pentru mine, să nu mă mai dezbrac de gânduri, idei, să mă dezvălui cu uşurinţa unui strop de ploaie în faţa oricui, aproape. Mereu mă decid să fac o schimbare în comportamentul meu dar nu mă liniştesc. Mă las pradă unei priviri care aşteaptă să deschid gura. Şi mi-e de-ajuns. Mă las fascinată de povestea unui om ca să continui cu propiile exemple. Mă impresionează aparenta deschidere a cuiva ca să-i urmez drumul. Mă sensibilizează o imagine ca să nu-mi amintesc ceva care mă poartă în trecutul meu vorbind cu glas tare. Mă doare sau mă amuză câte o chestie ca să nu tac. E greu să iei decizii de schimbare când deja te-ai obişnuit cu o stare, cu o idee, cu un mod de a trăi...Şi dacă aş reuşi, m-aş mai reobişnui cu primul mod de viaţă? De fapt, însăşi viaţa e singura care îţi poate trezi interesul pentru ideea asta de schimbare. Şi asta numai atunci când dezamăgirile, deschiderile devin insuportabile. Şi totuşi, de ce să aştept până atunci când să previi e mai simplu decât să tratezi? De parcă la medic am fost vreodată doar ca să previn...Până când durerea n-a fost la culme, nu m-am mişcat aşa că nu văd de ce ideea asta cu schimbarea m-ar mobiliza înainta să mă roadă de tot...M-am gândit de mai multe ori, dar niciodată nu am luat-o în serios. Ideea asta că ar trebui să-mi aleg prietenii cu mai multă bagare de seamă sau măcar să fiu mai discretă cu ceea ce fac, zic, achiziţionez, acumulez de la o zi la alta a venit pe parcursul existenţei mele de mai multe ori, în mai multe rânduri, în perioade diferite. E drept, cam de fiecare când cineva/ceva m-a dezămgit. Mă gândeam că ar fi bine să nu mai deschei atât de larg fermoarul sufletului dar nu m-a ţinut mai mult decât o iarnă. Poate, nici atât! Nu ştiu când o să mă învăţ minte să ţin doar pentru mine, să nu mă mai dezbrac de gânduri, idei, să mă dezvălui cu uşurinţa unui strop de ploaie în faţa oricui, aproape. Mereu mă decid să fac o schimbare în comportamentul meu dar nu mă liniştesc. Mă las pradă unei priviri care aşteaptă să deschid gura. Şi mi-e de-ajuns. Mă las fascinată de povestea unui om ca să continui cu propiile exemple. Mă impresionează aparenta deschidere a cuiva ca să-i urmez drumul. Mă sensibilizează o imagine ca să nu-mi amintesc ceva care mă poartă în trecutul meu vorbind cu glas tare. Mă doare sau mă amuză câte o chestie ca să nu tac. E greu să iei decizii de schimbare când deja te-ai obişnuit cu o stare, cu o idee, cu un mod de a trăi...Şi dacă aş reuşi, m-aş mai reobişnui cu primul mod de viaţă? De fapt, însăşi viaţa e singura care îţi poate trezi interesul pentru ideea asta de schimbare. Şi asta numai atunci când dezamăgirile, deschiderile devin insuportabile. Şi totuşi, de ce să aştept până atunci când să previi e mai simplu decât să tratezi? De parcă la medic am fost vreodată doar ca să previn...Până când durerea n-a fost la culme, nu m-am mişcat aşa că nu văd de ce ideea asta cu schimbarea m-ar mobiliza înainta să mă roadă de tot...
Comentarii