Mi-am amintit astăzi de ce nu am ajuns să studiez la Liceul de Arte Ştefan Luchian. Mi-a plăcut mereu liceul ăsta. Nu ştiu de ce, în mintea mea a fost mereu egalat cu prestigiul, cu eleganţa, cu studiile înalte, cu perseverenţa... Eram în clasa a VIII-a când încă mă gândeam la ce liceu să merg (pe vremea aia încă se mai dădea examen de admitere cu probe la mate şi română). Optam pe disciplinele umaniste căci în viaţa mea n-am fost adepta cifrelor. Printre opţiunile mele de atunci se strecurase una poate puţin bizară: secţia de arte plastice de la liceul amintit. Mă anima gândul acesta şi mi-ar fi plăcut o carieră în domeniul designului interior sau vestimentar. Se pare însă că Destinul a avut alte planuri cu mine... Am luat în calcul varianta mai ales că fusesem o perioadă (cam scurtă, e drept!) la Cercul de pictură de la Palatul Copiilor şi chiar primisem încurajări (făceam ore cu dna Hreniuc!). Numai că aşa se întâmplă, când nu asta ţi-e dat să faci, am deviat de la acest plan în urma unei discuţii. Mi s-a spus atunci că la proba practică pe care TREBUIA s-o trec ca să intru în examen va trebui să desenez un obiect dat PERFECT. Altfel, n-am nicio şansă! Asta m-a speriat atât de tare încât mi-am anulat dorinţa şi entuziasmul de a urma acel liceu. Am mers mai departe şi, neavând alte opţiuni pe profil uman, am intrat la Limbi străine (Filologia n-aş fi dorit căci mă îngrozea gândul să dau teză la Latină!). Am scris despre întâmplarea asta tocmai pentru a remarca impactul unor discuţii banale pentru cei mari dar radicale pentru cei mici. Copilul trebuie încurajat spre zona în care se simte atras dacă asta îi stimulează sufletul, mintea, dacă devine creator prin ceea ce face...Mi-am amintit astăzi de ce nu am ajuns să studiez la Liceul de Arte Ştefan Luchian. Mi-a plăcut mereu liceul ăsta. Nu ştiu de ce, în mintea mea a fost mereu egalat cu prestigiul, cu eleganţa, cu studiile înalte, cu perseverenţa... Eram în clasa a VIII-a când încă mă gândeam la ce liceu să merg (pe vremea aia încă se mai dădea examen de admitere cu probe la mate şi română). Optam pe disciplinele umaniste căci în viaţa mea n-am fost adepta cifrelor. Printre opţiunile mele de atunci se strecurase una poate puţin bizară: secţia de arte plastice de la liceul amintit. Mă anima gândul acesta şi mi-ar fi plăcut o carieră în domeniul designului interior sau vestimentar. Se pare însă că Destinul a avut alte planuri cu mine... Am luat în calcul varianta mai ales că fusesem o perioadă (cam scurtă, e drept!) la Cercul de pictură de la Palatul Copiilor şi chiar primisem încurajări (făceam ore cu dna Hreniuc!). Numai că aşa se întâmplă, când nu asta ţi-e dat să faci, am deviat de la acest plan în urma unei discuţii. Mi s-a spus atunci că la proba practică pe care TREBUIA s-o trec ca să intru în examen va trebui să desenez un obiect dat PERFECT. Altfel, n-am nicio şansă! Asta m-a speriat atât de tare încât mi-am anulat dorinţa şi entuziasmul de a urma acel liceu. Am mers mai departe şi, neavând alte opţiuni pe profil uman, am intrat la Limbi străine (Filologia n-aş fi dorit căci mă îngrozea gândul să dau teză la Latină!). Am scris despre întâmplarea asta tocmai pentru a remarca impactul unor discuţii banale pentru cei mari dar radicale pentru cei mici. Copilul trebuie încurajat spre zona în care se simte atras dacă asta îi stimulează sufletul, mintea, dacă devine creator prin ceea ce face...
Comentarii