Miezul fiinţei...

Când îţi rămâne o felie de timp, în goana ta către un vis, îţi ascunzi chipul în mătasea unei zile cu diamante la fereşti. Te acoperi cu un val de culori, îţi măsori trupul şi-l cântăreşti în splendoarea imaginaţiei care-l transformă în copac, în floare şi mai apoi în fluture. Te îmbraci cu iarbă, cu scrumul unui muc de ţigară lăsat aprins şi praful unei secunde pierdută-n aşteptarea unui tren. Îţi coşi rever la suflet, îl ridici şi te prefaci că absorbi o poveste. Te machiezi strident cu picături de ploaie şi te afunzi într-un nor pe care îl rătăceşti într-un buzunar spart. Te complici inutil în scheme, planuri, idei şi căutări, când de fapt totul e o forţă nevăzută a lumii în care rătăceşti. Te dezbraci de iluzii pe care le arunci între pernele moi pe care adormi scrijelind cu ghiara mâinii nume, oraşe, ţări, fantezii, vise, drumuri şi tot atâtea naive gânduri. Scormoneşti în bulgări de neputinţă şi stele prăfuite de polenul unor amăgiri smulse din imagini trăite. Îţi răsuceşti sufletul după forma poveştii care l-a cuprins şi cânţi în ritmul pe care aripile lui îl ridică...

Când îţi rămâne o felie de timp, te transformi în ceea ce ceilalţi nu reuşesc să remarce pentru că vălul trăirilor celorlalte acoperă ceea ce eşti de fapt.