Ploaia îşi lasă în urmă trena. Coroana copacilor deja crea umbre în bătaia unor timide raze de soare. Bolta cerească se lumina precum zorii zilei care cad încet dinspre întunericul nocturn. Păsările îşi părăsesc cuibul pentru încă un zbor înainte ca stelele să le şoptească "noapte bună". Cărarea bătătorită de liniştea ploii e lovită acum de paşii greoi ai locatarilor din împrejurimi. Ferestrele încă mai plâng, iar ochii copiilor jinduiesc, dincolo de lacrimile care curg pe geam, la bătaia cu soarele din iarba udă. Un câine zgribulit se scutură ieşind de sub roţile unei maşini, iar clădirile îşi uscau deja griul închis pe care l-au îmbrăcat iar. Doar Alexandra stătea pitită sub plapuma croită de bunica sorbind din ceaşca de ceai fierbinte. Mintea ei încă rămăsese sub imperiul amintirilor pe care le împletea cu vise. N-avea putere să le dezlege. Le înghesuia în trupuşorul ei infim şi gândea mereu că destinul n-a mai avut pentru ea suficiente resurse pentru a-i construi pagini de lux. Ea se născuse într-o noapte rece de toamnă fără părinţi. De fapt, nu-i cunoscuse niciodată. Bunica i-a fost şi mamă şi tată şi bunic. Trăia cu familia ei formată dintr-un singur om într-o căscioară cu acoperiş cât întreaga lor casă. Încă mai visa şi lupta cu viaţa chiar dacă încă mai descifra literele la flacăra unei lămpi pe gaz. Ploile prea dese le furaseră lumina nopţii. Alexandra iubea ploaia pentru că îşi identifica propriul destin în lacrimile care curgeau pe fereastra închisă şi joasă. Iubea ploaia căci fiecare fulger era încă un strigăt al durerii ei împotriva propriului destin, fiecare picătură era o lacrimă amară a sufletului ei. Se trezea uneori vorbind cu stelele, când ploaia dispărea. În afară de ploaie, doar stelele îi mai erau amici. Vorbea cu ele şi părea că ele se apropiau mai mult de ea, când chipul ei se învelea în lacrimi. Aşa simţea Alexandra. Apoi, când ploaia revenea, se simţea fericită pentru că nu mai era singura fiinţa înconjurată de tristeţe. Avea plăcuta senzaţie că cerul i se alătura în suferinţa ei zilnică pentru neajunsul unei copilăriei inexistente. Alexandra trăia ploaia prin propria ei existenţă... Când ea lipsea îşi simţea trupul mai greu de propria singurătate. Doar noaptea, când stelele deseneau cerul, ea alunga trista durere a propriului destin...Ploaia îşi lasă în urmă trena. Coroana copacilor deja crea umbre în bătaia unor timide raze de soare. Bolta cerească se lumina precum zorii zilei care cad încet dinspre întunericul nocturn. Păsările îşi părăsesc cuibul pentru încă un zbor înainte ca stelele să le şoptească "noapte bună". Cărarea bătătorită de liniştea ploii e lovită acum de paşii greoi ai locatarilor din împrejurimi. Ferestrele încă mai plâng, iar ochii copiilor jinduiesc, dincolo de lacrimile care curg pe geam, la bătaia cu soarele din iarba udă. Un câine zgribulit se scutură ieşind de sub roţile unei maşini, iar clădirile îşi uscau deja griul închis pe care l-au îmbrăcat iar. Doar Alexandra stătea pitită sub plapuma croită de bunica sorbind din ceaşca de ceai fierbinte. Mintea ei încă rămăsese sub imperiul amintirilor pe care le împletea cu vise. N-avea putere să le dezlege. Le înghesuia în trupuşorul ei infim şi gândea mereu că destinul n-a mai avut pentru ea suficiente resurse pentru a-i construi pagini de lux. Ea se născuse într-o noapte rece de toamnă fără părinţi. De fapt, nu-i cunoscuse niciodată. Bunica i-a fost şi mamă şi tată şi bunic. Trăia cu familia ei formată dintr-un singur om într-o căscioară cu acoperiş cât întreaga lor casă. Încă mai visa şi lupta cu viaţa chiar dacă încă mai descifra literele la flacăra unei lămpi pe gaz. Ploile prea dese le furaseră lumina nopţii. Alexandra iubea ploaia pentru că îşi identifica propriul destin în lacrimile care curgeau pe fereastra închisă şi joasă. Iubea ploaia căci fiecare fulger era încă un strigăt al durerii ei împotriva propriului destin, fiecare picătură era o lacrimă amară a sufletului ei. Se trezea uneori vorbind cu stelele, când ploaia dispărea. În afară de ploaie, doar stelele îi mai erau amici. Vorbea cu ele şi părea că ele se apropiau mai mult de ea, când chipul ei se învelea în lacrimi. Aşa simţea Alexandra. Apoi, când ploaia revenea, se simţea fericită pentru că nu mai era singura fiinţa înconjurată de tristeţe. Avea plăcuta senzaţie că cerul i se alătura în suferinţa ei zilnică pentru neajunsul unei copilăriei inexistente. Alexandra trăia ploaia prin propria ei existenţă... Când ea lipsea îşi simţea trupul mai greu de propria singurătate. Doar noaptea, când stelele deseneau cerul, ea alunga trista durere a propriului destin...
Comentarii