Luni după-masă, s-a produs o întâlnire de suflet. Cu foștii colegi de școală te întâlnești mai rar și vorbești la fel, din când în când, și atunci doar chestiuni generale. Dar nimic nu se compară cu o întâlnire după 10, 15, 20 sau 18 ani. Odată ce ea se produce, de preferat ar fi să nu-ți iei ceasul la tine și să lași dincolo de birou sau pragul casei grijile celelalte. N-ai timp de ele! La început, discuțiile sunt timide. Încep prin curiozitățile firești despre ce a făcut X, ce face Y, câți copii are, unde lucrează, după care încep amintirile iar asta durează pentru că 4 ani petrecuți împreună înseamnă o bucată de viață, suflet, speranțe și vise, unele împlinite, alte spulberate în negura vremii. Noi ne-am întâlnit într-o formulă restrânsă, ba chiar foarte restrânsă, dar totul a curs limpede, fără cusur. Am stat la taclale. Ne-am amintit de profesori. I-am luat la rând pe toți foștii colegi. De unii mai știam, de alții deloc. Am râs de primul chiul, de oracolele care circulau în clasă nestingherit, de primul 2 la matematică, de prima ședință cu părinți și elevi la un loc, despre bucuriile și tristețile de atunci. Doar un imun la sentimente poate ocoli astfel de subiecte fără un zâmbet în colțul gurii. Am vorbit despre tot ce a însemnat gimnaziul! Și ne-am promis că astfel de întâlniri trebuie să se repete pentru că energia cu care te încarcă, e atât de mare încât îți vine să repeți experiența cel puțin săptămânal!
Comentarii