Întind din nou covorul de vise, îmi iau secunda de suflet, foşnesc între amintiri, citesc pagini de roman, beau ceai din ceaşca pe care o ţin cu ambele mâini să le încălzesc.
Întind din nou covorul de vise, iau clipa de melancolie, aşez trezirea între reverii, îmi las paşii între castani, culeg frunze.
Întind din nou covorul de vise, deschid geamul din suflet, trag oblonul privirii, îmi strecor adâncimi de vers, caut şosele de speranţă.
Întind din nou covorul de vise, citesc, alung somnul, număr stele, cânt ploi, păşesc ciudat, merg fără ţintă.
Întind covorul de vise şi visele sunt roşii, unele uscate, altele încă mai păstrează ceva din armonia verdelui crud.
Întind covorul de vise şi visele-s ruginii, calc peste ele şi îmi place foşnetul lor lovit de bocancul căzut peste ele.
Întind covor de vise, e toamnă, e târziu, e poezie...
Comentarii