Ritmul unei melodii care îmi dă aripi în punctele grele.

Îmi ridică umerii și colțurile gurii aplecate. Îmi dă aripi și atât.

Îmi amintește de perioada cea mai fericită a existenței mele, de viața tumultoasă și acum, când pronunț cuvântul acesta, gândidu-mă fix la peroada aceea. extrag doar fericirea din cuvîntul tumult. 

Orele scurse în radio, poveștile la cafelele care nu se mai terminau cu colega și prietena mea Oltița, minutele precipitate în pregătirea jurnalelor de știri, alergătura de pe teren. De toate mi-e dor și în același timp acest dor, aceste amintiri îmi mângâie inima în clipele de cădere.

Alunec. Groapa asta e un pic cam mare și piciorul se tot duce.

Mă ridic cu gândul la perioada aceea, ascultând piesa aceasta, atunci difuzată la maximum în studio de prietena și colega mea cu care pierdeam ore cu discuțiile noastre importante.

Nu i-am dat importanță prima și a doua oară când o difuza. Apoi, volumul maxim al piesei, ritmul altfel decât toate celelalte difuzate în program mi-au sucit urechile.

Așteptam ora 17.00 ca să mai aud piesa în timp ce-mi scriam liniștită știrile. Mi-e dor de perioada aceea.

Și nu, nu sunt o nostalgică din fire. Am doar momente bune și rele. Iar pe cele rele le tratez cu amintirile bune.
Mă ridic astfel și o iau de la capăt. Sau mă rog de unde sunt și merg.

Cu colțurile gurii ridicate, cu fruntea sus, cu aripi înalte și umerii înainte.Punct.