Sunt în genunchi și mă târâi ca să mă vezi. Îmi aburc privirile doar doar ai să mă zărești și ai să-mi arunci zâmbetul ăla care îmi face mie ziua perfectă. Mă lași fără sens, înghesuită în toanele mele. Îmi fac planuri în gând să ajung cu cotul în splina ta. De fiecare dată, însă eu, în spatele sălii, tu, în față. O faci anumita, nu?
Sunt un burete strâns, rupt, abia mai respiră și-și duce saliva la gură doar doar și-o mai astâmpăra setea de viață. Mă strângi și nu mai simt durere. Practic, îmi place întunericul pumnului tău gros. Pielea ta neagră îmi mângâie creștetul, ochii îi închid spre visare. Pleci. Deschizi pumnul și cad zgomotos pe pavelele tari de pe trotuarul din fața unui supermarket roșu.
Sunt un rid, o firmitură de viață, o șuviță de bucurie efemeră, sunt ceea ce nu recunosc, sunt uneori, altădată, un zâmbet inspirat de visul pe care mi-l sapi în propriul gînd, în propria zi.
Sunt și atât...
Comentarii