Bradul ăla înalt, cât blocul din fața scării, este reperul timpului. Cam cât de înalt e el, cam atât de bătrâni suntem noi acum. A trecut timpul. Mult. Dar atunci trecea așa lent față de acum. De la un an la altul acum țin minte cam orice fleac. Atunci un an dura cam cât înseamnă acum 3 ani cel puțin. Așa am eu senzația.
Aici, între blocurile astea, tip vilă, am învățat eu să merg cu bicicleta. Tata m-a învățat. De la el știu și am prins repede ideea. Aici, am avut cele mai frumoase petreceri. În apartamentul 4 de la scara C. Acum, scara noastră nu mai e chiar C, dar asta n-are importanță oricum. Începeau petrecerile astea la ora 3 și se încheiau seara târziu pentru că nu voiau copiii să plece acasă.
Trotuarul unde făceam trenul cu săniile în zăpada aia mare e mult mai îngust azi. Deh, mai multe parcări, mai puțin spațiu verde. Când eram eu mică, abia jumătate din cele 12 familii dintr-o scară de bloc aveau mașină. Acum o familie deține și două sau chiar trei mașini. N-avem nicio vină noi pentru viața asta complicată, nu? Bun.
Strada, de fapt Bulevardul George Enescu, fosta strada Mihai Eminescu. Schimbată. Mult. Dar niciodată atât de mult încât să nu-i recunosc asfaltul de pe trotuarul ăla dureros de strâmt azi. Să nu simt mirosul de ceapă verde pe care o mâncam cu o grisină în ea. Îi aud încă pe vecinii noștri care strigau la noi pentru că iar am călcat grădina lor de zarzavat. Apropo, azi nu mai ține nimeni, acolo, ceapă, zarzavat, vie, lobădă, leuștean. Eu, de la vecinii ăștia cu straturile din fața geamului, știu ce-i aia lobădă sau cum arată.Încă aud vocile prietenilor mei cu care respiram toate jocurile alea minunate. Încă nu-mi dau seama dacă nu cumva mai sunt încă acolo, copil pentru mama și tata. Mi-e dor de mine, copil și când se întîmplă asta, îmi iau sufletul la plimbare. Întoarcem timpul. Uneori chiar face bine. Atunci când ți-e dor. Tu ce obicei, ciudat sau nu, ai pentru atunci când copilăria te strigă înapoi la ea?
Comentarii