Am fost un om care nu refuza niciodată nimic. Orice propunere ori idee de acțiune, o acceptam. De bun simt, în general. De teama, de bucurie. De teamă să nu dezamăgesc prin refuzul meu, de bucurie că mă simt utila celor din jur. Treaba asta e cu două tăișuri. Pe undeva, ești privit ca un om bun, cu suflet generos, sincer, deschis. Există, însă, și reversul ca în orice situație. Ești în mintea tuturor când cineva are nevoie de un om care face orice, oricând, pe mai nimic. Căci atunci cand nu vrei să dezamagesti, nu ceri. Faci și speri ca ai contribuit la treaba aia importantă. Trec zile, ani, timpul devine tot mai mic, începi să nu mai încapi în el și... mna, mărimea XXL nu prea există în cazul lui. Când timpul nu-ți mai vine, începi să refuzi. Cu părere de rău datorită aceluiași bun simt. Și continui. Cu speranța că n-ai dezamăgit refuzând din lipsa de timp. Știi c-ai fi vrut, dar timp XXL n-ai sa ai oricum vreodată. Greu crezi asta. Refuzi. Amestecat în gânduri. Am făcut rău? E bine? Cel mai probabil am greșit. Cat de mult m-am schimbat. În bine? În rău? Timpul e prea strâmt pt a mai răspunde unor întrebări de bun simt.
Comentarii