Uraganul care ne-a înghițit visele. Uraganul care va schimba lumea....


Ce fericită eram! Făceam exact ce-mi place și zburdam pe asfaltul orașului ca în niște perne de puf având copiii după mine, căutând cu ei bucuria unor oameni de la care să învățăm, cu care să vorbim pentru a afla povești noi despre orașul ăsta fabulos și profund. Acum...ne adaptăm. Ne desparte un ecran mai mic sau mare și căutăm să nu punem punct unei povești. Ne făceam planuri și aveam vise mari. Tabăra, deplasarea la București să vedem televiziunile alea mari, 100 de numere Buzz, interviuri, emisiuni mai bune, concursul de jurnalism. Eram nerăbădători și fierbeam de emoție la gândul acestor povești uluitoare. Aventura aceasta ar fi început în aprilie, dar uraganul s-a abătut peste noi. 

Peste visele noastre, peste sufletele încărcate cu speranță și poftă de a construi mai departe, de a învăța mai mult. Uragnul va schimba lumea definitiv și nimeni nu mai știe acum nimic. Nimeni nu mai poate spune în clipa de față cum se vor petrece toate lucrurile pe viitor. În viitor. Probabil, aceleași proiecte, aceleași idei, aceiași oameni. Probabil, adaptate la noi dimensiuni, probabil, în noi forme și culori. Ador culorile vii (creioanele cu care colorez aproape zilnic cele mai tocite sunt galben, albastru, roșu și verde, mai ales verde), iar povestea asta am construit-o până acum în cele mai aprinse nuanțe. Am rupt de multe ori sufletul, bucată cu bucată, și l-am năclăit în siropul cu gust de inocență. 

Eram fericită și zburdam în selfie-uri de bucurie. Acum, e doar așteptare și întrebări. Gânduri tulburi. Cum și când? Nimic nu va mai fi la fel, totul se va construi de la început. Cel mai probabil.  N-aș zice că sunt într-o prăpastie de pesimism pentru că, Slavă Domnului, încă ne găsim resurse să respirăm. Încă. Încă avem oxigen, dar perioada asta de tăcere va fi lungă, va fi dincolo de fericirea mea de dinainte izbucnirii Uraganului... 

Jumătate de suflet e luminat de raze solare pentru că adaptarea la noua formă de viață e firească lor și mie într-o măsură mai mică sau mare. Cealaltă jumătate de suflet stă pitită după fotoliul îmbărcat în catifeaua galbenă, cu batista la ochi. Cu o agendă pe brațe, calculând. Atât o să ai de plătit în fiecare lună, eventual din ceea ce ai mai pus deoparte, bruma aia de bani abia o să-ți ajungă  Atât trebuie să încasezi, dacă o să ai de unde. Și adu-ți aminte permanent de visul ăla de la început, știi tu, 100... O să fie bine, spune jumătatea de suflet solară și bursc, lacrimile celeilalte jumătăți se usucă. Și mergem mai departe cu uraganul de mână  până când într-o zi ne va lăsa liberi înr-o beznă din care ne vom zbate să ieșim....  Într-o zi va fi bine, dar va fi altfel, urganul va schimba lumea... 

Comentarii

Unknown a spus…
E trist si-atat de adevarat, Ioana! Se frang suflete, idei si planuri, dar, asa cum ii stim noi pe tineri, ei vor reconstrui bucuria si ne vor da inapoi dimensiunea unui rasarit de soare, sau pe cea a unui glas si zambet de copil!
Adevarat, economic, ne vom prabusi si ne vom reveni cumplit de greu, nu cred ca se bor gadi solutii rapide pentru asta!
Sa nu uitam, insa, sa asteptam ziua in care " vom fi fericiti". Mie, personal, mi-e dor cel mai tare de glascioare de copilasi, de bebelusi in carucioare, de larma si veselia parcului de joaca. Uraganul il vom resimti noi, adultii, dar copiii ne vor aduce energia si bucuria, ceea ce valoreaza mult mai mult!