Gesturi pierdute...

 
În urmă cu niște ani, nu mulți, am căutat-o pe doamna învățătoare din clasa a IV-a pentru a-i duce flori în semn de mulțumire pentru încrederea aceea de care aveam nevoie, pe care mi-a dat-o la momentul cel mai bun...

 Aflasem că predă la școala din Cătămărăști. N-aveam mașină cu ce să ajung, nu știam unde e școala asta și totuși, mă frământam că trebuie să ajung la doamna, de Sfinții Constantin și Elena. O cheamă Elena. 

Am găsit pe cineva atunci care, când i-am explicat cu o oarecare jenă gestul meu, m-a dus acolo. I-am dat buchetul de flori, i-am mulțumit. Mă încărcasem cu o bucurie enormă. A fost un minut de emoție pură! 

Astăzi, mă doare să văd cum gesturile acestea sunt prea scumpe pentru a fi trăite. Și nu, nu e vorba de flori. A-ți saluta oamenii care ți-au pus o cărămidă sub picior, e primul semn că anii n-au trecut degeaba. 
A-ți dori cu adevărat să-i saluți e și mai important. Dar poate ca vremurile, astăzi, sunt mai degrabă despre distanțare, despre  a ne saluta în coate, despre zâmbete în spatele unor măști. Și la propriu, și la figurat.

Comentarii