Bocancul apasă cu greutate peste frunzele moarte. Foșnetul lor îmi sună în minte ca un refren uitat. Razele soarelui străpung galbenul ruginiu. E atâta poezie într-un petic de pământ... Mestec guma ta cu aromă de scorțișoară și mă strâmb când soarele îmi îmbrățișează obrajii. Bocancii lovesc în frunzele decupate de vânt. O bancă roșie. Îmi arunc rucsacul aproape gol pe margine, mă urc cu genunchii la gură. Cotrobăi în geanta veche, maro la culoare. Scot cartea, rucsacul rămâne gol de tot. O deschid la întâmplare. O rimă, o strofă. Cerul e gri și frunzele coboară una câte una....
Comentarii