Îmbrățișez toamna cu trupul ei de femeie trecută pentru că am senzația că e o bunică ce-mi clipește des de sub ochelarii pe care îi ține pe vârful nasului. Calc cu adidașii roșii pe frunzele uscate; le caut să le simt țipătul uscat și rece. Banca pe care mă așez e rece și mă indispune un pic. Mă ridic și simt lacrimi de sus cum se izbesc pe pielea încă obișnuită cu toropeala din urmă.
E o poezie a străzii pe care iubesc acum mai mult că oricând s-o citesc în pași agale pe trotuarul strâmt și îngrămădit de mașinile ninse de ruginiul copacilor bătrâni. Soarele cade lin și lasă lumini întunecate când încă e drum până acasă...
O inima pe cer. O lumină prin gaura unei frunze. Un foșnet de dor. Copacul golit. Buburuze pe piele. Îngeri ruginii pe pământ. Bucăți de suflet pe asfalt. Două mâini împreunate și o inima foșnind în urma lor. O toamnă nu-i un sfârșit. E doar începutul altei povesti....
Comentarii