M-am trezit în cântecul ierbii. Liniștea noastră a fost spartă de suavul glas ce legăna pământul. M-ai întrebat de ce nu mai spun nimic și am tăcut. Parcă mai știu... Uneori dorul rămâne nestins chiar și la întâlnirea cu intensitatea. Cu buzele nemișcate, fără putință de a rosti vreun cuvânt măcar.
M-am gândit că și tu ești aidoma mie, deși pari feroce, haiduc în hainele tale de fier. Pari rece, deși brațele mele îmi înfierbântă trupul înconjurat de tine...
Dar tăceai și tu într-o liniște în care auzeam doar stelele... Muzica lor ne-a fost călăuză în surzenia minutelor...
Te-ai desprins, dar încă îmi țineam mâinile să nu dispar cu totul. Mi-am lăsat trunchiul pe spate, m-ai urmat și am început să ne rotim. Eram doar noi și negrul nopții. Îmi pare că eram ascunși în noapte...
Te-ai desprins și ai dispărut departe; eram năucă. Am plecat fără direcție. Te căutam, deși simțeam că nu te voi mai găsi. Mi-am desfăcut pelerina de ploaie, deși nu ploua; doar m-am ascuns în ea. Fără tine noaptea, negrul ei, mă speria; îmi îngroșa angoasa, mă deruta, mă făcea să pășesc fără drum.
M-am împiedicat, mi-am dezlegat de tot șireturile, mi-am dat jos adidașii, simțeam nevoia să-mi aud tălpile pe asfaltul încă încălzit...
Eram pe sosea, în mijlocul ei, singură, asteptându-te poate...Sau poate că n-ai fost. Poate doar am visat și te-am așteptat. Poate... Merg apăsat, îngițind noaptea, urmărind luna, visând în lumina ei, că undeva ești ...și apari.
Comentarii