Îmi spăl privirea cu frunzele ude ale toamnei. Mă-mbrac în rochia de cer roșu ca focul. Îmi arunc praf de stele pe obraji și ies. Mă strâng bocancii și-mi măsor fiecare pas printre frunzele căzute pe asfaltul negru.
Mă plimb de-a lungul aleii așteptând. E prima dată când nu zăresc nimic; lumina roșie mă apasă. Te aștept. Oare ai sa vii? Și dacă plec și ai să vii? Mă dor întrebările din melancolia vremii... Îmi scot din buzunarul cerului pe care l-am tras pe mine un pix; nu mai știu de când e acolo, parcă s-a lipit de pânza albastră atât de -ntinsă...
Mă așez pe bordura din față, ridic o frunză mare cât palma, ruginie cum îți place și ție și scriu... Pun punct, las frunza să zboare, o urmăresc până cade.
Mă ridic și plec apăsând cu bocancul pe galbenul uscat al frunzei. Îmi imprim pe talpă literele într-o formă abstractă; înțeleg sensul... Poate c-ai să vii și tu aici și -ntr-o zi ai să-mi arăți talpa; voi ști c-ai fost, că m-ai citit, c-ai înțeles că te-am așteptat bucuroasă că ești...!
Comentarii