Treceți la conținutul principal

Postări

Nu mai luați timizii de proști!

Sunt un om timid. Am fost și mai timidă decât sunt acum, pentru că viața în general, meseria pe care am practicat-o de la 23 de ani m-au întărit, mi-au dat încredere în propriile forțe. Dar, din păcate, timiditatea asta e tare păguboasă pentru un copil ori tânăr. De cele mai multe, cei care nu te cunosc, dacă nu ai tupeu să vorbești, te iau de fraier. Ți se spune chiar, nu că n-ai curaj să scoți un cuvânt pe gură, ci că habar n-ai, că ai ajuns acolo așa întâmplător. Îmi cunosc traseul în viața mea bine, știu cât am muncit și cât nu datorez nimănui nimic din ceea ce sunt. Doar părinților pentru răbdare, pentru susținere le mulțumesc.Știu că n-am făcut rău nimănui niciodată și mi-am văzut de treabă așa cum am putut mai bine. Cu bucuriile, cu greșelile mele.

 Mi-am așezat fiecare petricică la cărarea asta. Și știu că mi-a fost frică mereu să arunc întrebări în conferințele de presă cu toate că mi-au spus-o mai mulți că cea mai proastă întrebare a unui jurnalist, e cea pe care n-o pune. N-…
Postări recente
MÂINE E 1 DECEMBRIE. Din nou, paradă. Din nou, #Romania. Din nou, oameni fericiți că sunt români. Și eu sunt fericită că sunt româncă sau că am puterea să locuiesc aici, în țara asta. Și da, am doi ani de când de rucsacul meu agață banda tricoloră. Agață pentru că mi se pare firesc să-mi arăt dragostea pentru țară în fiecare zi a anului. Dar pe de altă parte, m-aș bucura mai mult dacă oamenii ar fi fericiți pentru România lor. Da, aud voci din toate părțile care spun nefericit: "Cum să fiu fericit când ăsta mic n-are ce mânca", "Cum să fiu patriot când salariul nu-mi ajunge de pe o lună pe alta?", "Cum să râd din toată inima la 1 decembrie când sunt atâția săraci?". Au dreptate. Suntem mulți dintre noi săraci aici în România. Drumurile noastre sunt triste. Autostrăzile sunt doar în visele de campanie ale aleșilor. Educația lasă de multe ori de dorit. Suntem triști ca nație din pricina nivelului de trai, dar, cu toate acestea, noi, ca locuitori ai teritori…

Copilăria e prea scurtă azi

Îi iubesc pe copiii de azi mult, dar nu le înțeleg asaltul spre maturitate. Îmi place ideea de oameni mari în lumea lor, un soi de imaginație a celebrului joc "de-a mama și de-a tata", dar ei, cei de azi, altfel văd lucrurile.

Ei, la 14 ani, pentru că internetul le deschide ușa informației, vor mai mult decât vârsta le permite. Nu îi oblig pe copiii de azi să rămână închiși în limitele copilăriei de altădată. Îmi dau seama că viața o ia trepidant înainte, că ei, săracii, se chinuie să țină pasul cu schimbările astea produse de Mama Natură până la urmă, că ei cei de azi, la 14 ani, suntem noi, cei de ieri la 16 ani. Îmi dau seama de asta. Îi înțeleg. Doar că ei își îngustează singuri un timp scurt prin anii lui, cel mai scurt, dar și cel mai frumos, căci e vremea aia când îți permiți totul chiar dacă n-ai mai nimic. 
E timpul ăla în care visezi de la cer la pământ, e timpul ăla în care poți râde oricât oricând căci ești un copil. E momentul ăla când micile greșeli de comport…

Politică, aproape punct. Timpul va decide mai departe...

Când am intrat în Organizația de Tineret PDL  (așa se numea și nu am nicio jenă pentru asta!), pe la sfârșitul anului 2012, am făcut-o din două motive esențiale: unul: din curiozitate,  doi: din dorința de a susține un om politic (revin mai încolo asupra ideii!)

Da, încă un jurnalist intra în politică, însă spre deosebire de alții, nu m-am îndepărtat total de profesia care m-a format ca om (am activat în continuare cât și cum s-a putut) fără a aduce elogii formațiunii politice pe care o reprezentam. De fapt, m-am ferit cât am purtat culorile unui partid să scriu politică, m-am axat, în mod special, pe viața culturală, pe cea socială, pe oameni, în general. În fine, revin la perioada mea portocolie transformată-n galben ulterior. 
Au fost cinci ani. Atât și cred că mi-e suficient. Cred că am înțeles că nu pot lupta contra valurilor, contra liderilor actuali care nu înțeleg că tinerii își pot forma și singuri organizația care să se dezvolte prin acțiuni și idei proprii.  Am primit prop…

Adevăr, Minciună și Timp

Am uitat să mint. De fapt n-am făcut niciodată asta pentru că îmi simt obrajii arzând de fiecare dată când o comit și ochii îmi pleacă dinspre privirea din față. Am încercat de câteva ori asta prin copilărie acoperindu-mi greșelile școlare. N-am putut să mint cu adevărat vreodată pe cineva. Pe mine poate da. De fapt mereu îmi spun că nu sunt anii mei. Mereu mă mint că doar timpul trece iar noi rămânem niște pietre în respirația lui. E singura dată când nu suport adevărul cu toate că îl ador. Îl ador oricăr treceri prin mine.   Mint de îngheață apele când e vorba de timp, de mine, de noi, de secunde, de minute. Nu le suport. Timpul e un titan ca adevărul, dar ultimul e URIAȘUL MEU. Timpul pișcă, ustură, lovește și te face să minți.

20 de ani de la prima emoție

5 septembrie 2017. 20 de ani. Azi am avut revelația asta. 20 de ani de când am văzut primul concert cu Adrian Enache. Nu se întâmpla în urbea mea ci chiar la el în oraș. Am mers cu părinții la Galați ca să-l urmărim într-un spectacol live după ce îl văzusem doar la televizor. Îmi doream să-l întâlnesc măcar o dată. Nu visam pe atunci prietenia lui. Eram un simplu fan ca mulți alții. Colecție de fotografii cu el, articole cu duiumul într-un album frumos realizat și o agendă cu emisiunile în care apărea și aprecieri în dreptul fiecăreia. Scriam numele emisiunii, data, ora și două cuvinte despre apariție. Era un obicei de la care nu mă îndepărtam.

Pe 5 septembrie 1997 l-am văzut doar în spectacol. Nu am avut suficient curaj să înaintez în culise pentru a-i comunica kilometrii parcurși din urbea mea în orașul lui natal pentru a-i cere mult doritul autograf. Astăzi am o colecție de autografe de la el. Am plecat însă încântată, fermecată de povestea aceea. Ce a urmat după, a fost întâmplare…