ASTĂZI ESTE o săptămână de când am încheiat cea de - a V-a ediție a taberei de jurnalism "Ai nostri TINERI" .
O ediție pe care am început-o cu multă, multă teamă. Din multe motive. Din fericire, am tras linia și constat ca lucrurile nesigure care mi-au înconjurat mintea au fost doar ca să mă facă atentă la fiecare detaliu.
A fost teamă pt că porneam la drum în povestea ANT cu o nouă trupă de copii. Noua generație Buzz. A fost ezitare pt ca nu am știut până în ultimele 3 - 4 zile că vom avea a cincea ediție, deși cu toții, de la mic la mare, ne-o doream. A fost un vis al tuturor, să ne revedem într-o poveste începută cu șase ani în urmă.
Mi-a fost teamă inclusiv pt faptul că nu mai erau cu mine la organizare toți acei prieteni de la primele editii, eram singură. Asta cred că lovea destul de tare în tâmple.
A fost și prima dată când am decis clar: o facem pe cont propriu, cu orice risc. Am simțit austeritatea ediției, dar asta ne-a motivat mai tare.
Am știut că singură nu voi putea să le fac pe toate, dar oamenii prezenți cu noi și-au luat, pe langa rolul de invitat, și pe acela de prieten al nostru, al taberei...
Am văzut în tabăra asta niște copii care au atâta determinare și motivație în a-și construi visul, cum n-am crezut că poți simți la 13 ani. Țineți-vă tare, puștilor, de visul vostru, munciți pentru el!
Am văzut niște ochi de copii curioși și suflete tinere, găsindu-și culori pt care să caute și după ce povestea celor cinci zile se va fi încheiat.
Am povestit, ca niciodată, cu oamenii mari, cum n-am reușit în primele 4 ediții. Habar n-am de ce abia acum.
Mi-a plăcut maxim să-i vad pe cei mari, invitații noștri, prietenii ANT, cum nu au bariera generației, cum îi învață pe copiii dornici de a afla, de pe același bocanc, chiar dacă unul e 42 și celălalt 32.
Am văzut îmbrățișări repetate de la unii la alții, într-un haos emoțional nedscriptibil.
Am plâns la final, deși mi-am înfrânat de niscaiva ori lacrimile dintre gene... Au plâns și ei. Unii, lăsându-se copleșiți din prima, alții după ce n-au mai putut să stoarcă lacrima înainte de a se lăsa vărsată.
M-am bucurat pt fetele mari, veteranele noastre, care au venit să-și îmbrățișeze Buzzul chiar dacă povestea nu le mai conținea, ca simpli participanți. Devoțiunea lor m-a emoționat din nou.
A fost muncă, a fost învățare, au fost clipe de revelație, au fost lumini până târziu, au fost gesturi mici și relevante din partea tuturor, gesturi care te fac să respiri într-o lume de azi în care a trai e despre goană, despre superficial, despre nimic, în fapt...
ANTul durează cinci zile. La fel a fost și acum, dar e al naibii de plin. De aventură jurnalistică, de emoție, de copii, de amintiri, de dor, de lumină. Lumină întru învățare. Învățare despre toate. De la jurnalism la viață.
Multumiri oamenilor dragi (ordine alfabetică): Larisa Avram (TVR), Camelia Banța (Radio România Actualități), Doru Ionescu (TVR), Claudia Nicolau (TVR) și Bogdan Sterpu (TVR)
Mulțumiri gazdelor de anul acesta: campus școlar al Liceului tehnologic Ștefan cel Mare și sfânt pt ospitalitate, primarul comunei Vorona, Aurel Ștefan.
Mulțumiri părinților pt încredere și susținere.
Multumiri copiilor pt pofta lor de a crea.
Multumiri Relu pentru că împreună am pornit un proiect, ca o poveste, pentru noi toți. Un suflet de proiect. 💛🐝💛
P. S. Cu greu am reușit să mă scot din povestea A. N. T. 5 și încă cred ca mai sunt acolo... 💛
Comentarii