Dimineaţă aflu că a murit Patrick Swayze, după masă, la ştiri se anunţă moartea actorului Nicu Constantin. Se întâmpla marţi, 15 septembrie. Dimineaţă încerc să rememorez filmele pe care le-am văzut cu Patrick şi să-mi amintesc figura frumosului actor. După-masă sunt cuprinsă de spaimă pentru că o 
altă veste tristă întunecă orizontul meu. Două veşti despre moarte într-o zi. Mult. Doi actori mari care au făcut oamenii să râdă, să se bucure, să se lase furaţi de emoţii, să plângă. Doi actori care au făcut ca sălile de cinema să fie pline iar televiziunile să-şi sporească ratingul datorită unui film sau filmări cu cei doi... Moartea nu întreabă pe nimeni cât de mare ai fost sau în câte filme ai jucat, nu e interesată de valoarea ta ca om, ca profesionist. Vine şi atît... În comparaţie cu noi, ceilalţi, EI au norocul că există şi după nefericitul, tragicul şi prea tristul moment al dispariţiei fizice dintre noi. Există prin ecranul magic al televiziunii chiar dacă Măria Sa Televiziunea e adesea zgârcită în a difuza imagin
i cu EI, cei care pleacă mai devreme sau mai tîrziu. Şi totuşi e trist. Ne uităm, îi contemplăm şi imediat ne dăm seama că lor n-o să le mai putem cere nicicând un autograf, o fotografie sau să respirăm o vorbă în compania lor. Şi ce bine ne face când dincolo de scenă îi descoperim la fel ca noi, când zâmbetul şi privirea lor îşi lasă amprenta în buzunarul de la piept... E trist căci fără ei viaţa n-ar mai fi un zîmbet la fel de mare! Şi dacă televiziunile ar fi mai generoase cu ei, tristeţea dispariţiei lor ar fi la fel de puternică dar parcă regretul că nu am petrecut mai mult cu ei, că nu am citit şi vizionat mai mult despre ei ar fi cu un milimetru mai mic decât acum...Dumnezeu să-i odihnească!
altă veste tristă întunecă orizontul meu. Două veşti despre moarte într-o zi. Mult. Doi actori mari care au făcut oamenii să râdă, să se bucure, să se lase furaţi de emoţii, să plângă. Doi actori care au făcut ca sălile de cinema să fie pline iar televiziunile să-şi sporească ratingul datorită unui film sau filmări cu cei doi... Moartea nu întreabă pe nimeni cât de mare ai fost sau în câte filme ai jucat, nu e interesată de valoarea ta ca om, ca profesionist. Vine şi atît... În comparaţie cu noi, ceilalţi, EI au norocul că există şi după nefericitul, tragicul şi prea tristul moment al dispariţiei fizice dintre noi. Există prin ecranul magic al televiziunii chiar dacă Măria Sa Televiziunea e adesea zgârcită în a difuza imagin
i cu EI, cei care pleacă mai devreme sau mai tîrziu. Şi totuşi e trist. Ne uităm, îi contemplăm şi imediat ne dăm seama că lor n-o să le mai putem cere nicicând un autograf, o fotografie sau să respirăm o vorbă în compania lor. Şi ce bine ne face când dincolo de scenă îi descoperim la fel ca noi, când zâmbetul şi privirea lor îşi lasă amprenta în buzunarul de la piept... E trist căci fără ei viaţa n-ar mai fi un zîmbet la fel de mare! Şi dacă televiziunile ar fi mai generoase cu ei, tristeţea dispariţiei lor ar fi la fel de puternică dar parcă regretul că nu am petrecut mai mult cu ei, că nu am citit şi vizionat mai mult despre ei ar fi cu un milimetru mai mic decât acum...Dumnezeu să-i odihnească!
Comentarii