Începutul e întotdeauna greu. Niciodată nu poţi să-ţi doreşti să-l mai retrăieşti pentru că în el sunt mai multe frustrări decât reuşite, prea mult efort şi prea puţină îngăduinţă, mai multe denivelări şi prea puţine drumuri drepte. Începutul nu e o poveste la care să te întorci decât într-o ba
nală amintire de seară. Mai puţin îţi doreşti să-l retrăieşti. Începutul meu s-a numit PRESĂ! Şi recunosc că nu mi-aş dori alt început pentru povestea mea. Fără acest început nu aş fi scăpat de nişte angoase, de niscaiva temeri care uneori nu-şi au locul dar le acumulez în neştire, de o timiditate care mă îndepărta de oameni, de nişte frustrări că nu pot şi eu la fel ca ...Ceilalţi. Începutul acesta mi-a dat exact ce aveam nevoie: încrederea în propriile forţe şi ambiţia de a nu mă lăsa învinsă... Nu mi-a lipsit voinţa şi răbdarea de a izbuti. Asta recunosc cât se poate de deschis. Eram simplu corespondent la un ziar central. Aveam 23 de ani şi experienţă deloc. Ştiam doar să scriu scrisori şi rânduri în jurnal despre ce mi s-a întâmplat, ce mi se întâmplă. Scriam siropos şi lung, plicticos aproape. A trebuit să învăţ, să fur de la unul de la altul pentru că nu prea aveam pe nimeni aproape care să mă înveţe de la a la z. A fost necesar un telefon ca să mă încarc cu teama că nu ştiu nimic dar lucrez la un ziar maaaaare! Prea mare pentru ce eram. Am învăţat să scriu pentru că mi-am dorit. Am învăţat să scriu ascultând sfaturile primului meu şef căruia îi datorez măcar o parte din ceea ce sunt azi. Îmi dădea sfaturi la telefon sau pe messenger. Astăzi am messenger pentru că primul meu şef mi-a recomandat să-mi fac: Ca să vorbim gratis şi mai mult! Păstrez şi azi împăturită coala aia albă cu principalele reguli de presă pe care mi le-a trimis. Încă mi-amintesc perfect rugămintea lui repetată de "N" ori pe zi: Rupe fraza în două! Greu m-am adaptat acestei cerinţe pentru că adoram să înlănţui o mie de cuvinte într-o singură frază. Am reuşit într-un final chiar dacă nişte fire albe tot i-am lăsat şefului drept moştenire:)). Am vrut să învăţ pentru că mă fascina meseria asta. A contat mai puţin că investeam mai mult decât câştigam. Primul meu salariu oficial a fost de 800.000 (80 de lei azi) şi asta în 2003, deci nu foarte departe. A fost doar începutul! Pe vremea aceea nu aveam internet acasă şi nici redacţie unde să-mi scriu textele pentru ziar. Scriam în oraş la internet-cafe în fum de ţigară, în muzică (de multe ori manele!), sub presiunea timpului (şi asta e cu atât mai greu când nu eşti obişnuit cu ritmul de a scrie, cu stilul...). Mergeam la o conferinţă de presă dar gândurile îmi zburau la textul pe care trebuia să-l scriu pentru a-mi formula nişte idei (la internet aş fi pierdut cu acest lucru minute bune!). Cheltuiam de regulă 30.000-50.000 lei, dacă nu mai mult, pe zi pentru că niciodată nu-mi ajungea o oră ca să scriu 2-3 texte. Seara, la calculatorul de acasă îmi scriam textele atemporale pe care le salvam pe dischete sau CDuri ( stick-ul era un lux pe atunci!) ca să le pot trimtie a doua zi. Nu o dată se întâmpla ca discheta să nu mai fie bună exact când trebuia să trimit şi fugeam din nou acasă nu înainte de a-mi lua altă dischetă pe care îmi salvam textele din nou. O alergătură continuă şi fără pauze prea mari. Nu am simţit oboseala prea des. Stresul era ceva prea obişnuit, un fel de rău necesar. Scriam în fiecare zi şi încercam să nu dezamăgesc. Eram bucuroasă când textele îmi apăreau fără nicio corectură şi aveam un nod în gât când nu-mi mai recunoşteam frazele. Am urmat însă sfatul primului meu şef: citeşte ce corectăm noi şi apoi textul tău şi fă comparaţia! Nu mi-a fost uşor chiar dacă acum privesc amintirile astea cu un zâmbet în colţul gurii. Mi-au fost însă de-ajuns ca să mă întărească, să mă adaptez ritmului repede. Un ziar mic, fără popularitate, probabil că nu m-ar fi încărcat cu atâta dorinţă şi ambiţie să răspund pozitiv aşteptărilor. A fost un început greu dar necesar. Nu pot să spun plăcut sau dezagrabil. A fost întâmplarea unei zile de duminică (zi mare, nu?), curajul de a suna, dorinţa de a învăţa, răbdarea de înfrunta priviri nu tocmai plăcute şi vorbe nu atât de pozitive. A fost un om şi nişte puncte de sprijin umane care m-au încurajat, care nu şi-au uitat la rândul lor începutul poate la fel de frustrant sau trist sau nemilos. A fost destinul şi Dumnezeu care a ştiut că ăsta mi-e drumul şi nu m-a lăsat chiar dacă valea era alunecoasă iar dealul cu gropi multe. Ce a urmat a fost de acum firescul jocului în care am intrat...
nală amintire de seară. Mai puţin îţi doreşti să-l retrăieşti. Începutul meu s-a numit PRESĂ! Şi recunosc că nu mi-aş dori alt început pentru povestea mea. Fără acest început nu aş fi scăpat de nişte angoase, de niscaiva temeri care uneori nu-şi au locul dar le acumulez în neştire, de o timiditate care mă îndepărta de oameni, de nişte frustrări că nu pot şi eu la fel ca ...Ceilalţi. Începutul acesta mi-a dat exact ce aveam nevoie: încrederea în propriile forţe şi ambiţia de a nu mă lăsa învinsă... Nu mi-a lipsit voinţa şi răbdarea de a izbuti. Asta recunosc cât se poate de deschis. Eram simplu corespondent la un ziar central. Aveam 23 de ani şi experienţă deloc. Ştiam doar să scriu scrisori şi rânduri în jurnal despre ce mi s-a întâmplat, ce mi se întâmplă. Scriam siropos şi lung, plicticos aproape. A trebuit să învăţ, să fur de la unul de la altul pentru că nu prea aveam pe nimeni aproape care să mă înveţe de la a la z. A fost necesar un telefon ca să mă încarc cu teama că nu ştiu nimic dar lucrez la un ziar maaaaare! Prea mare pentru ce eram. Am învăţat să scriu pentru că mi-am dorit. Am învăţat să scriu ascultând sfaturile primului meu şef căruia îi datorez măcar o parte din ceea ce sunt azi. Îmi dădea sfaturi la telefon sau pe messenger. Astăzi am messenger pentru că primul meu şef mi-a recomandat să-mi fac: Ca să vorbim gratis şi mai mult! Păstrez şi azi împăturită coala aia albă cu principalele reguli de presă pe care mi le-a trimis. Încă mi-amintesc perfect rugămintea lui repetată de "N" ori pe zi: Rupe fraza în două! Greu m-am adaptat acestei cerinţe pentru că adoram să înlănţui o mie de cuvinte într-o singură frază. Am reuşit într-un final chiar dacă nişte fire albe tot i-am lăsat şefului drept moştenire:)). Am vrut să învăţ pentru că mă fascina meseria asta. A contat mai puţin că investeam mai mult decât câştigam. Primul meu salariu oficial a fost de 800.000 (80 de lei azi) şi asta în 2003, deci nu foarte departe. A fost doar începutul! Pe vremea aceea nu aveam internet acasă şi nici redacţie unde să-mi scriu textele pentru ziar. Scriam în oraş la internet-cafe în fum de ţigară, în muzică (de multe ori manele!), sub presiunea timpului (şi asta e cu atât mai greu când nu eşti obişnuit cu ritmul de a scrie, cu stilul...). Mergeam la o conferinţă de presă dar gândurile îmi zburau la textul pe care trebuia să-l scriu pentru a-mi formula nişte idei (la internet aş fi pierdut cu acest lucru minute bune!). Cheltuiam de regulă 30.000-50.000 lei, dacă nu mai mult, pe zi pentru că niciodată nu-mi ajungea o oră ca să scriu 2-3 texte. Seara, la calculatorul de acasă îmi scriam textele atemporale pe care le salvam pe dischete sau CDuri ( stick-ul era un lux pe atunci!) ca să le pot trimtie a doua zi. Nu o dată se întâmpla ca discheta să nu mai fie bună exact când trebuia să trimit şi fugeam din nou acasă nu înainte de a-mi lua altă dischetă pe care îmi salvam textele din nou. O alergătură continuă şi fără pauze prea mari. Nu am simţit oboseala prea des. Stresul era ceva prea obişnuit, un fel de rău necesar. Scriam în fiecare zi şi încercam să nu dezamăgesc. Eram bucuroasă când textele îmi apăreau fără nicio corectură şi aveam un nod în gât când nu-mi mai recunoşteam frazele. Am urmat însă sfatul primului meu şef: citeşte ce corectăm noi şi apoi textul tău şi fă comparaţia! Nu mi-a fost uşor chiar dacă acum privesc amintirile astea cu un zâmbet în colţul gurii. Mi-au fost însă de-ajuns ca să mă întărească, să mă adaptez ritmului repede. Un ziar mic, fără popularitate, probabil că nu m-ar fi încărcat cu atâta dorinţă şi ambiţie să răspund pozitiv aşteptărilor. A fost un început greu dar necesar. Nu pot să spun plăcut sau dezagrabil. A fost întâmplarea unei zile de duminică (zi mare, nu?), curajul de a suna, dorinţa de a învăţa, răbdarea de înfrunta priviri nu tocmai plăcute şi vorbe nu atât de pozitive. A fost un om şi nişte puncte de sprijin umane care m-au încurajat, care nu şi-au uitat la rândul lor începutul poate la fel de frustrant sau trist sau nemilos. A fost destinul şi Dumnezeu care a ştiut că ăsta mi-e drumul şi nu m-a lăsat chiar dacă valea era alunecoasă iar dealul cu gropi multe. Ce a urmat a fost de acum firescul jocului în care am intrat...
Comentarii