Când vorbesc cu Dumnezeu (cred că tuturor, sau aproape tuturor!! ni se întâmplă asta) de cele mai multe ori plâng. Nu ştiu exact motivul pentru care îmi vin lacrimi în ochi când întind privirea spre El...E drept şi faptul că de cele mai multe ori vorbesc cu Cel de Sus când mă simt singură, când sunt tristă, când senzaţia că nu mai e nicio soluţie persistă, când cei dragi mie nu sunt bine...Cred că mai toţi îşi întind speranţele spre El când se află în ipostazele astea. E o chestie firească a lumii păcătoase pe care o traversăm! În fine, chestia e că am încercat să-mi explic de ce îmi vine să plâng când mă rog, de ce nu-mi vine să cer sau iau de la El cu zâmbetul pe buze, cu privirea sus, senină şi fără tristeţea lacrimilor care îmi curg pe obraz. Când plâng simt că rugăciunea mea către Dumnezeu e mai profundă cu toate că El ne Aude oricând, ne Simte şi ne Apară! Şi totuşi... Când mă rog Lui, plâng!Probabil, din suferinţa mea lăuntrică, probabil pentru că aşa simt profunzimea rugăciunii, probabil pentru că sunt neputincioasă altfel. Cred că e puţin din toate. Dar mulţumesc Cerului că rugăciunile mele udate de lacrimi în cele mai multe cazuri sau de tristeţea sufletului, de greutatea situaţiei primesc Ecou. Simt Răspunsurile Lui în faptele de mai târziu rugăciunilor mele. Şi Mulţumesc.Am nevoie de Aripa Divinităţii în fiecare secundă a existenţei mele. Nu ştiu ce m-aş face fără Ea! O simt pentru că am nevoie de ea şi o doresc....Fără ea aş fi mai mică, mai neputincioasă, mai păcatoasă, mai dificilă, mai rea, mai ....oricum nu bine. Mulţumesc Cerului că am protecţia Lui!
Comentarii