Expiraţia creierului...

Îmi măsor cuvintele cu o lamă de cuţit
Şi le aştern pe aceeaşi coală albă
care nu-mi exprimă decît o impotenţă chioară.
Fiecare cuvînt e tăiat adânc
pînă când sîngerează şi -l agăţ de pieptul moale al foii.
Încerc să remarc o idee
dar cu cât cotrobăi mai mult
prin burlanul creierului înfundat de mărunţişuri cotidiene
cu atît descopăr că lumea de azi e făcută din aceleaşi texte,
fraze şi piese pe care nu le mai suport...
Şi atunci îmi pierd lama cuţitului
cu care tai fiecare cuvînt
şi nu mai ştiu niciuna din ideile care îmi domina creierul
inima şi gîndurile ieri...

Tai cu cuţitul cuvintele
Şi le transform în virgule
în punct şi virgulă
şi aştept...
Mâine sau
Cine ştie cînd...