Poveste de demult. Şi totuşi...

Ai uitat iar să-ţi iscăleşti sărutul,
L-am rătăcit ca deobicei
Printre cuvinte şi scântei
L-am îmbătat cu umbre zeci şi zeci,
I-am dat miros din trupul meu
Şi l-am ascuns într-un anume loc.

Plecaseşi când raza nopţii îşi trezi cortina
Şi visele îşi împleteau din stele a lor cunună
Cu realitate şi iluzii
Sorbind din fumu-iubirii născută între noi.

Nu mai ştiam de-i vis sau de-i aievea,
Era un basm
Sau propriul meu destin?

Mi-ai scris apoi
Să nu te uit
Să-ţi dau sărutul înapoi.
Nu mai ştiam nici unde e, nici dacă e al tău
Al cui era?

Trecuse timp peste amândoi
Semnasem deja condica vieţii
Şi o aveai şi tu pe a ta...
Dar amintirea nopţii
Cu mii de stele-n priviri
Ne subjugase întrutotul
Aproape fără ezitări
Şi loc de întrebări nu mai era.
Era povestea de demult. Şi totuşi cam de acum...