Am citit recent, pe un blog, un articol despre o doamnă învăţătoare care îşi bătea copiii la palmă cu un arătător ascuţit la capăt. Părea, după forma expresiei blogului că autorul lui a copilărit în comunism, în anii aceia în care ţi-era frică să spui dacă ţi se întîmpla ceva rău. Citind, am avut un deja-vu! Am avut parte în primii patru ani de studiu de două învăţătoare şi mă bucur că s-a întîmplat aşa pentru că altfel nu aş fi avut nici cea mai mică amintire frumoasă din ciclul primar. În primii trei ani, din nefericire, nu m-am aflat în eşalonul de copii ai căror părinţi proveneau din anturajul apropiat al "tovarăşei". Simţeam cum notele se umflau un pic, uneori fără să mai fiu ascultată, cînd tata, pentru că era în domeniu, ajuta la îmbunătăţiri prin clasă: draperie la geam, tabla pictată cu rânduri ca la caiet, etc- era chemat să ne dea o mână de ajutor. În rest, am amintirea acelui arătător care a fost descris perfect de bloggerul amintit. Am citit fuga-fuga textul lui crezînd că e vreun coleg....Dar nu. Era un alt copil, o altă învăţătoare. Şi tot aşa! Ca noi au fost însă mulţi! Era o practică (şi cred că mai e...) pentru tovarăşele noastre să ne altoiască dacă nu ştiam o înmulţire. Deşi corecţia aplicată unui elev se face în carnetul lui de elevi, în catalog pentru că de aia s-a inventat... N-am luat bătaie de la "tovarăşa" decât o dată dar mi-a fost suficient ca să tremur numai când colegii mei erau scoşi pentru aceeaşi ispravă. Şi tremuram de-a binelea. Îmi transpirau mâinile şi mereu vroiam la baie cînd se mai producea o bătaie. A fost şi singura bătaie luată în viaţa mea căci mama şi tata n-au tras niciodată în mine. Au avut alte argumente cu care să mă motiveze spre a fi un om cu carte. Nu bătaia! Dar bătaia "tovarăşei" o ţin minte căci îmi înviniţise mânuţa sub uniforma aceea cu pătrăţele. Nu mi-a lăsat nicio amintire plăcută prima mea doamnă! Eu, învăţătoare am avut abia în clasa a IV-a şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia, chiar şi aşa pentru un an, să descopăr "comoara" pe care orice copil de la învăţământul primar ar trebui s-o descopere. Fără bătăie, fără a ridica vreodată glasul (deşi ar fi avut pentru ce!), doamna din clasa a IV-a mi-a ridicat moralul, mi-a trezit încrederea în propriile mele forţe, m-a încurajat şi m-a făcut să am drag de carte...Îmi amintesc şi acum cărţile acelea mari cu voievozi din care doamna mă punea să citesc cu voce tare, pentru colegi, la orele de lectură, lucru care la început mă mirase enorm. Nu puteam să cred că eu citeam în public! Dar, da, doamna din clasa a IV-a a ştiut că am nevoie de asta pentru că încrederea în propriile mele forţe era practic ştirbită... Sunt multe exemplele bune pe care aş putea să le dau despre doamna din clasa a IV pentru că m-au marcat. Le-am reţinut la fel cum am în minte imaginea arătătorului cu vârf şi vopsit la capăt. Era arătătorul pentru hartă. Şi doamna din clasa a IV-a îl avea dar îl folosea strict la orele de geografie. N-a dat niciodată în elevi chiar dacă pe mine, o vreme, lucrul acesta m-a mirat atunci. La doamna din clasa a IV-a am învăţat că e nevoie de multă afecţiune din partea ta ca dascăl pentru ca elevul să prindă drag de carte... Şi aşa e, comparând cele două regimuri pe care le-am descris în linii mari.
Comentarii