Când suntem copii, visele nu au margini. Copilăria e un palat construit cu vise şi iluzii, e dantela vieţii pe care o trăim. Visul e o iluzie înaripată, o culoare, un zbor, o săgeată, trei paşi.... Copilul e un tapet al destinului, în culori vesele. Copilul are dreptul oricînd la sinceritate, iar naivitatea îi e calitate firească. Visele sunt cartea lui de vizită şi, ele n-au prea multe în comun cu realitatea celor gârboviţi de probleme. Lor li se iartă imprudenţa de a visa peste măsură şi sunt consideraţi fascinanţi în desenul pe care îl trăiesc. Copiii au în lumea lor aripi, păsări albe, soare, petale şi îngeri. Ei cred în poveşti şi vor să ajungă zmei, zâne, prinţi şi feţi-frumoşi. Ei se văd logodiţi cu Ileana-Cosânzeana sau trăiesc în visul lor până la adînci bătrâneţi alături de un prinţ despre care bunicul le-a citit la culcare. Copiii trăiesc totul la superlativ şi asta le face lumea mirifică şi demnă de prelungit cît mai mult posibil. Lumea lor nu se va mai întoarce şi va fi mereu amintirea cea mai frumoasă a vieţii. Pentru cei mai mulţi! Sunt, din nefericire, şi aici excepţii....
Comentarii